Vorbe din bătrîni

Bucureşti. Iarnă. Munţi de zăpadă neagră, hîdă, ca nişte excrescenţe greţoase de pe obrazul bubos al oraşului. Acum, urîţeniile astea rîd la soare ca într-un desen animat horror. E un pic mai cald. Şi tot depozitul ăsta gigantic, de mizerie, începe să se topească. Să se întindă. Să se lăţească. Să mănînce, clefăind, tot spaţiul. În această capitală europeană, atunci cînd plouă sau cînd ninge un pic, e jale. În toate momentele astea, mizeria stratificată în secole izbucneşte de peste tot, ca frunţile triumfătoare ale ciupercilor după ploile sănătoase. Pare că pînă atunci mizeria a dormit. I se simte răsuflarea neplăcută mai peste tot. Dar n-o vezi tot timpul în graba zilnică. Sau n-o mai bagi în seamă. O simţi. Ştii că e acolo, la locul ei. Că face parte, cumva, din istoria locului. Dar atunci cînd plouă sau cînd ninge, această dimensiune somnoroasă se trezeşte la viaţa deplină, se întinde, se dezmorţeşte, cască şi se prăvăleşte victorioasă peste întregul oraş, sufocîndu-l cu o îmbrăţişare teribilă. Mizeria ia în stăpînire, cu gesturi suverane, tot ce se vede. Tot. Cele mai ascunse şi nebănuite unghere explodează, trimiţînd la vedere straturi peste straturi, adunate în amar de vremuri, şi trezite, cu un pic de apă, la bucuria, la extazul, la triumful vîscozităţii. Imensitatea asta clisoasă e visul fericit al mizeriei care dormitează. E victoria ei. E momentul de glorie absolută a urîtului.

Nu poţi să stai în casă la nesfîrşit. La un moment dat, trebuie să ieşi. Măcar pînă la o staţie de autobuz sau la una de metrou. Dar distanţa pînă acolo e un film despre latenţa sadismului şi despre abandonare. Sunetul e, de fapt, o pastă sonoră, la fel de clisoasă ca mizeria de pe jos. Un amestec bolborositor de claxoane isterice, scrîşnituri de roţi, glasuri de toate felurile, fîşîit de haine, şi sunetul acela unic, înfundat, al trupurilor care se freacă unele de altele. Sunetul atingerii în mulţime. Semnalul sonor al erotismului ascuns din această parte de lume. Plăcerea de a ne freca unii de alţii. De a ne atinge cu orice chip. De a ne inspira, unii altora, expiraţiile. La început, înainte de a face primul pas dincolo de scara blocului, te traversează un fior. Apoi, ca un paraşutist speriat care închide ochii, zice un Doamne-ajută! şi se aruncă în gol, te abandonezi şi tu în braţele gigantice ale acestui sos brun, stricat şi urît mirositor. Pleosc! Cleaf! Imediat devii o parte a acestei vîscozităţi universale. Înoţi ca o vietate elementară în sucul primordial.

Nu există loc. Nu există fereală. Nu există posibilitatea de a te strecura. Mizeria îţi impune să o iei în piept şi să te tăvăleşti cu ea de la bun început. Şi în trînta asta din noroaie, vezi feţele celorlalţi. Fiecare îl urăşte pe celălalt. Fiecare ar slobozi în aerul greu o înjurătură cumplită, care, deseori, nu iese, dar brăzdează un rid adînc, pe chip. Iar atunci cînd iese ceva pare că pleacă, într-un fel, cu dinţi cu tot, cu buze, cu toată faţa. Un „Vezi, bă, pe unde mergi!“ e, de fapt, un coşciug de cuvinte lemnoase în care dorm vampirii celor mai cumplite înjurături de pe lumea asta. Ochii plecaţi şi injectaţi spun aceeaşi poveste. Toţi am da palme. Am pocni pe cineva. Am vrea să auzim sunetul acela eliberator, al pielii plesnite. Al căuşului palmei care prinde şi un pic de aer în întîlnirea cu obrazul, cu ţinta mult dorită a loviturii. Mîna plecată fulgerător, trimiţîndu-şi toate speranţele de răcorire în palma care se va odihni, pentru o fracţiune de secundă, în moliciunea unui obraz. Toţi i-am pălmui pe toţi. Pentru că existăm. Pentru că ne încurcăm unii pe alţii. Pentru că ne călcăm, cu ură, pe picioare, în aglomeraţie. Pentru că n-avem loc, şi ne-am croi drumul prin mulţimea cocîrjată, cu o mitralieră, cu o sabie, cu o coasă.

Nu. Azi nu poţi să faci aşa ceva. Dar poţi să sfidezi, măcar un pic, ciolanele răscrăcărate ale mizeriei care belfereşte, o vreme, peste tot oraşul. Poţi să chemi un taxi. Şi, după ce ai implorat, vreme de o oră, toate glasurile nazale, metalice, toate drujbele care ţi-au sfîrtecat timpanul cu „Reveniţi. Nu am maşină în zonă.“, într-un sfîrşit, ai baftă. Vine.

„Unde aţi spus că mergeţi? Aha. Pe la Aviatori sau pe la Dorobanţi? Rămîneţi acolo, da?! Să ştiu dacă mai pot lua o comandă dacă apare ceva. Că m-a cocoşat ăştia cu planu’. Hai, să zic, în zilele astea, cînd e aşa prin oraş, mai scoţi ceva. Dup-aia ce faci? Că oamenii îşi scoate maşinile şi nu mai sună la taxi. Şi-avem şi cel mai mic kilometru. Da’ degeaba-i zici. E patron. Face ce vrea. I-am zis. Hai dom’ne să mărim un pic la kilometru. Să mai cîştigăm şi noi ceva. Zice… lasă, bă, Grecule că nu mori de foame. Adică Grecule sînt eu. Ştiţi?! Aşa-mi zice mie toţi. Grecule. Că sînt grec. Da-i întreb şi io. Bă, nene, dacă străbunicii a venit cu oile, şi a stat, ce vrei?! Să plec io acum? Ca ce chestie să-mi zici Grecule?! Io sînt mai puţin român ca matale? Poate că sînt şi mai român. Nu poate. Sigur. Că aşa e românu’. Să te pună la punct, că el e majoritate. Pă mine şi la şcoală m-a deranjat treaba asta cu Grecule. Adică toţi are nume, numa io cu Grecule. Ăsta e românu’ majoritate. Să te facă mic. Să nu te primească. Să te ia la mişto mereu. Eşti caterinca la toţi. Da’ poate tu eşti mult mai român ca el. Ia să fie şi el minoritate. Să vedem. Îi convine să-l iei la pertu şi să-i zici Românule? Nu-i convine. Staţi aşa un pic. Dă-te bă-n căcat cu stropitoarea ta dă ţigan! Tupeu pă el. Mă iertaţi, da’ am boală pă ţiganii ăştia cu parbrize. Mereu îi adună. Ei, înapoi, imediat. Ţiganu’, tot ţigan. Ştiţi… avem noi românii o vorbă. Că eşti turc, că eşti german, eşti jidan sau eşti armean, dacă furi, eşti tot ţigan. Ce ziceţi?! Păi, nu-i aşa?!“ 

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.