Brave New Yumemiru
Vă rog să (re)vedeţi acest anunţ din „Cu ochii-n 3,14“:
„Yumemiru este o aplicaţie japoneză gratuită care-ţi permite să-ţi alegi natura viselor. Graţie unui card din telefon, aplicaţia detectează momentul cînd utilizatorul intră în faza de somn paradoxal (faza REM) şi e cel mai influenţabil. Înainte de culcare, alegi unul dintre cele opt scenarii existente: o plimbare prin pădure, să devii bogat, o poveste de dragoste cu o femeie sau cu un bărbat... În momentul în care aplicaţia a detectat intrarea în somnul paradoxal, înregistrarea sonoră cu unul dintre scenarii porneşte.“
Eu unul am făcut ochii-n Pi pătrat cînd am citit această veste! Vă daţi seama, să-ţi poţi alege visele înseamnă mai întîi de toate să scapi de coşmaruri! Eu, de pildă, tot visez de luni de zile că mă rătăcesc în cele mai incredibile locuri şi moduri şi nu mai reuşesc să ajung acasă. Iar cînd mă trezesc dimineaţa (acasă) sînt epuizat. O plimbare prin pădure... Ador plimbările prin pădure, dar n-am mai apucat aşa ceva nici nu mai ştiu de cînd... Măcar să visez atunci că mă plimb prin pădure... Aş prefera una aşa, pe dealuri, într-o zi senină de toamnă... Cred că se poate aranja, poate nu chiar acum, poate încă nu au în repertoriu această variantă, dar într-un an, de pildă, la cît de repede merg invenţiile astea tehnice, nu văd de ce n-ar fi posibil. Probabil că ar fi deja la un preţ mai scăzut... A, şi sper să fie vise color, o pădure de toamnă trebuie să fie colorată! M-aş trezi şi eu liniştit, odihnit, poate chiar de-a dreptul fericit!...
Hm, acum realizez, aplicaţia asta onirică ar putea să-mi rezolve şi altă problemă. Îmi e din ce în ce mai greu să-i aleg soţiei mele un cadou de ziua ei, ceva nou, ceva ce nu a mai primit niciodată, ceva care să o bucure, mă rog, presupun că ştiţi cum e. Ei bine, peste un an sau doi aş putea să-i dăruiesc... un vis! (Nici ea nu stă prea bine cu coşmarurile...) Aş privi-o toată noaptea şi aş şti cînd visează visul meu cel frumos căci, probabil, ar zîmbi iar eu m-aş bucura privindu-i bucuria de pe chip. Deja visez la acest moment...
Cu cît mă gîndesc însă mai mult, cu atît îmi dau seama mai bine că aplicaţiile acestor „aplicaţii“ pot fi mult mai numeroase. De pildă, de ce ar trebui să se limiteze aceste vise la adulţi? Pentru noi, ăştia mai înaintaţi în vîrstă, dacă nu visăm nimic e deja un lucru bun, dar copiii? Pentru ei, visele sînt mult mai importante, le formează oarecum şi personalitatea. O copilărie cu vise fericite îţi poate da o fire fericită pe viaţă! Iar de asta s-ar putea ocupa părinţii, alegînd visele potrivite pentru copiii lor. Cînd aplicaţia ar mai evolua (e doar o problemă de timp), gama de vise ar putea fi tot mai variată, astfel încît părinţii să poată alege visele potrivite pentru firea copilului lor şi, de ce nu, pentru viitorul lui. Să visezi, de pildă, din fragedă pruncie, cîteva sute de nopţi la rînd, că zbori cu avionul presupun că ar fi o bună pregătire pentru un viitor aviator...
„Principiul fusese descoperit, explică el, dar au mai trecut mulţi, foarte mulţi ani pînă să poată fi valorificat practic.“
Presupun însă că ar putea fi inventate şi aplicaţii ceva mai sofisticate, vise care ar putea influenţa şi firea copilului, gusturile lui viitoare, într-un mod cît mai util pentru el – şi, de ce nu, pentru societate...
„Aceşti primi experimentatori, spunea directorul, se aflau pe o pistă falsă. Ei au crezut că hipnopedia ar putea fi transformată într-un instrument de educaţie intelectuală. Pe cînd, dacă ar fi început doar cu educaţia morală... Educaţia morală care niciodată, în nici o împrejurare, nu trebuie să fie raţională!“
Mă gîndesc însă acum că această aplicaţie i-ar putea face fericiţi şi pe oamenii din publicitate, iar prin ei ar face fericite şi toate companiile pe care le reprezintă. Gîndiţi-vă, de pildă, că în loc să-i programezi copilului un vis cu avioane care fac volute în înaltul cerului, îi proiectezi un vis cu o jucărie a firmei X şi, eventual, asociezi – tot în vis – această jucărie cu o prăjitură. Cîteva luni cu acest vis şi primul lui cuvînt cînd va învăţa să vorbească nu va fi „mama“, ci „jucăria X“. Vînzare asigurată!
„...toţi sînt îmbrăcaţi în verde“ – spunea un glas blînd dar foarte răspicat –, „iar copiii Delta sînt îmbrăcaţi în kaki. Ah, nu, mie nu-mi place să mă joc cu copiii Delta! Vai, ce tare mă bucur că eu sînt Beta!“
„Pînă se trezesc vor auzi repetate vorbele acestea încă de vreo patruzeci sau cincizeci de ori; şi la fel joi şi sîmbătă. O sută douăzeci de repetiţii de cîte trei ori pe săptămînă timp de treizeci de luni. După aceea trec la o lecţie mai avansată. Pînă cînd, în cele din urmă, mintea copilului se contopeşte cu aceste sugestii şi suma sugestiilor formează mintea copilului. Şi nu numai mintea copilului. Şi mintea adultului – pe toată viaţa. Dar toate aceste sugestii sînt sugestiile noastre, sugestii din partea Statelor Unite ale Lumii – rosti răspicat directorul şi bătu cu pumnul în masa cea mai apropiată. Un zgomot îl făcu să întoarcă privirea. O, sfinte Ford! coborî el glasul. Na, c-am trezit copilaşii...“
M-am trezit şi eu. Şi am realizat că adormisem cu Dilema veche pe nas şi, în somn, alunecasem în visul lui Huxley, pe care tocmai îl recitisem cu cîteva zile înainte. Mi-am făcut o cafea şi am visat cu ochii în gol la „minunata lume nouă“ a yumemiru...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
