EDITORIALE ȘI OPINII

„Elementele de succes: măgulirea tuturor ideilor şi formulelor populare, pe care oricine le aplaudă automatic, sau prin imitaţie, precum: tinerimea română, economia română, femeia română, ţăranul român, muncitorul român, regatul român şcl., şcl. – în genere fraza goală, declamaţia şarlatanească, lătrătura patriotică, naţională, română – cu un cuvînt, moftul...“

După scufundarea navei Costa Concordia, comandantul Francesco Schettino a devenit personjaul negativ al întregii întîmplări, iar acuzaţia cea mai gravă a fost aceea că ar fi abandonat nava înainte ca toţi pasagerii să fie salvaţi. Italia a fost, bineînţeles, cuprinsă de o mare emoţie.

Cred sincer că românii care au ieşit iniţial în stradă au făcut-o pentru că li s-a părut total aiurea ca un om care se pricepe la ceva, care este foarte bun profesionist şi care a construit un lucru bun, fără să fi lipit afişe prin campaniile electorale, să fie mustrat şi să se simtă nevoit să îşi dea demisia, deoarece a incomodat, la un moment dat, un politician de profesie.

Cu puţine zile înainte de publicarea raportului tehnic al Comisiei Europene privind reformarea justiţiei din România şi Bulgaria, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de la Bucureşti a pronunţat o hotărîre istorică. Fostul premier Adrian Năstase a fost condamnat la doi ani de închisoare, cu executare.

Genu Ionescu privi pe geamul care dădea în strada destul de aglomerată. Lumea trecătorilor era liniştită în acea zi. Toţi păreau că se plimbă. Pe marele bulevard de lîngă Teatrul Naţional, nu se găsea nici unul despre care să poţi spune că se grăbeşte undeva. „Am aflat că piesele mele au ajuns subiecte de examen la facultate."

Aşa cum scriam săptămîna trecută, 9 jurnalişti de toate vîrstele, bărbaţi şi femei, ne aflam la o bază de instruire a poliţiei londoneze. Învăţam cum să ne comportăm în zone de tulburări şi revolte urbane. Baza imita un cartier londonez cu străzi şi clădiri. Îmbinam teoria cu practica iar de cîte ori ieşeam afară din sala de curs pentru cîte un exerciţiu, vedeam o formaţie de poliţişti alergînd.

Revolta din ianuarie surprinde, iar somnul comunicării sociale naşte viziuni ciudate. Puterea a visat iniţial huliganism periferic, apoi manipulare politică subterană, mimînd în somn dialogul cu ţara. Iar cînd s-a trezit, a vorbit în ghicitori. Opoziţia a visat să capitalizeze revolta populară şi nu-i vine să se trezească, presimţind că e doar un vis.

Trecutul unui oraş şi explicaţia prezentului său se găsesc, în ţările civilizate, într-un muzeu special. La Bucureşti avem unul cu acest rost, este Muzeul de Istorie al Municipiului, aflat în palatul Suţu. El a luat naştere din iniţiativă privată, cînd un admirabil director al Arhivelor Statului, Constantin Moisil, a înjghebat, în 1929, Societatea istorico-arheologică „Bucureştii vechi“.

Nu, biserica din Slăviteşti (Vîlcea) nu este doar o amintire frumoasă. Este mai mult decît atît. Numelui ei şi al ctitorilor din 1751, Slăviteştii, li s-au alăturat numele unor personalităţi, artişti, specialişti în istorie, arhitectură şi restaurare pe întreg parcursul secolului al XX-lea.

Strict jurnalist de peste 60 de ani, în care includ şi vreo 10 de interdicţie în presă ca „element periculos“, nu dispariţia ziarelor anunţată pentru 2040 mă catastrofează, ci actualul exod al ziariştilor profesionişti către studiourile de televiziune. Transhumanţa de la stilou, pix, creion sau Remington la fraza rostită pe telesticlă mă exasperează.

Din luxuriantul neam pleonastic al eternelor sintagme-vedetă, „babă bătrînă“ şi „mic orăşel“, se desprinde, zilele astea, după un sprint spectaculos, ideea de oengeu nonguvernamental. În efortul de a provoca empatia compatrioţilor care stau la televizor şi nu ies în piaţa publică, unii dintre demonstranţi au descoperit, cu fascinaţie, că ei înşişi pot fi părţi ale societăţii civile.

Dacă ai un fotbalist în campionatul Italiei, asta e o poveste despre talent. Dar dacă un arbitru de-al tău participă la un înalt nivel în lupta acesta pentru imaginaţia lumii care mai poartă şi numele de fotbal, atunci prezenţa umană spune o altfel de poveste. Un arbitru român la o finală de Campionat Mondial e o pledoarie subliminală pentru corectitudinea tipului respectiv.

Dat fiind caracterul mic-burghez reacţionar al acestei rubrici, propun să vedem şi latura comică a evenimentelor. Se spun multe prostii zilele astea, unele colosale. Oamenii sînt prea serioşi, prea încruntaţi. Iar cei care se iau mai în serios decît e cazul, sînt cu totul amuzanţi.

Sîntem, cred, într-o situaţie în care toate soluţiile sînt proaste. Cum ar spune patronul nostru al tuturor, domnul Ion Luca Caragiale, „din această dilemă nu putem ieşi“. Şi asta pentru că, pentru ceea ce se întîmplă în stradă, toată lumea are diferite grade de vinovăţie. Primul vinovat este preşedintele ţării.

Numărul participanţilor la protestele de stradă nu „măsoară“, în sine, dimensiunea problemelor unei ţări, dar nici nu e lipsit de semnificaţie. Restul e interpretare. La noi, televiziunile de ştiri au „construit“ lungi emisiuni de dat cu părerea şi breaking news pe ideea că „România a ieşit în stradă“. S-au spus la televizor vorbe mari – Revoluţie, dictatură, „ţara fierbe“ şi altele.

„Domnul este un scutier. Vezi? Are cască, scut, baston. Cînd o să-l vezi venind spre tine, o iei la goană. Cînd vei fi studentă, nu acum... Nenea ăla de lîngă are o butelie. O vezi? Acolo sînt gaze lacrimogene care put îngrozitor. Îţi pui fularul la nas şi o iei la fugă. De fapt, mai bine îţi pui fularul peste nas de la început.

În plină criză a euro şi a proiectului european, mica Danemarcă, aflată în afara eurozonei, a preluat preşedinţia Uniunii Europene. O misiune cum nu se poate mai grea. Anul 2012 se anunţă a fi unul crucial. Stranie coincidenţă. Stranie coincidenţă. Cei mai fericiţi oameni din ţările dezvoltate sînt chemaţi să contribuie la depăşirea impasului european.

„Să luăm, de pildă, cazul intelectualilor, categorie stimată în această parte de lume. Un profesor american specializat temeinic în cultura Estului Europei aşa şi defineşte acest spaţiu: locul în care intelectualii sînt supraevaluaţi. Overrated, zicea el. A apărut recent o carte care s-a bucurat de mare succes: Capcanele istoriei de Lucian Boia. Nu ştiu dacă ai citit-o."

Învîrteam în mînă foile cu datele instructajului la care urma să particip şi mă întrebam cum naiba făcuseră poza de pe prima pagină, în care nişte tineri păreau să ardă în flăcări, în mijlocul unei adevărate bătălii între scutieri şi rebeli urbani. Jane, îndrumătoarea şi păzitoarea noastră, a celor aterizaţi prin Londra, le-a telefonat organizatorilor.

Dacă vrei să vezi un elefant, nu e bine să te uiţi pe gaura cheii, s-ar putea să rămîi cu o impresie greşită. Este însă ceea ce au făcut cam multe persoane publice în ultima vreme, privind pe gaura propriei chei la străzile României şi văzînd ba un golan, ba un pensionar, ba un jandarm, ba un drogat.

Am căutat pînă acum descrieri ale Bucureştilor de ieri şi de alaltăieri la călătorii străini care vizitau ţara noastră şi notau impresiile, nu toate favorabile, cu care s-au înapoiat în patrie. Mai rar avem mărturii ale românilor, care n-aveau de ce să le spună contemporanilor ceea ce vedeau şi ei cu ochii lor.

„Mergînd spre inima comunei Şirineasa, treci prin satul Slăviteşti, localitate cu puternice conotaţii spirituale şi istorice din viaţa judeţului nostru. De cum depăşeşti indicativul rutier al comunei... există vestigiile unei reşedinţe boiereşti construită în anul 1750 de boierul Ion Slăvitescu."

Stimate lucrătoare şi numai puţin stimaţi lucrători din Serviciile Multilateral Dezvoltate, ţin să vă informez că, în noaptea de 15 spre 16 ianuarie 2012, am comis o faptă pentru care altădată, înainte de ’89, conform gîndirii mele de atunci,m-aş fi condamnat singur la dispreţ (cel puţin): am renunţat să fac politică la zi – era şi noapte... – pentru a mă concentra asupra unui film artistic, de ficţiune.

Din negura timpului, la noi, înţelegerea profundă, adevărata situare a semnificaţiei cuvîntului popor s-a învecinat întotdeauna cu ideea, nu tocmai măgulitoare, de prostime. Norodul, gloata, masa, talpa ţării, sărăcimea, ţărănoii, plebea, prostimea, gherţoimea, ţopîrlănimea.

Istoric vorbind, după Războiul de o sută de ani a urmat Războiul Fotbalului, zis şi Războiul de 100 de ore, dintre Honduras şi El Salvador, şi-apoi cel de cam 100 de minute (plus sau minus vreun bolovan ori vreo lacrimogenă) dintre Los Pulanos şi El Scuipador. Povestea e simplă.

Mă întorc seara tîrziu acasă, după încă o zi lungă la birou, prin Gara de Nord. Într-un colţ al gării, un televizor dat foarte tare, pe Realitatea TV, care transmite direct din Piaţa Universităţii, cu intervenţii ale demonstranţilor. Oameni strînşi la mese se uită cu interes. Gara e aproape pustie, colţul cu televizorul – plin de oameni.

Mă declar vinovat. Am fost printre cei cîţiva fondatori ai Grupului de Dialog Social, dar, după înfiinţare, l-am frecventat sporadic, iar de cîţiva ani buni – aproape deloc. Nu am, deci, acoperirea necesară pentru a mă dezlănţui critic: am statutul incert al celui care nu e nici în afară, nici înăuntru şi, prin urmare, nu poate judeca, în detaliu, activitatea „colegilor“ săi.

De la 1 ianuarie, Franţa – sora noastră mai mare – le solicită noilor cetăţeni francezi să semneze o cartă a drepturilor şi obligaţiilor pe care le comportă obţinerea naţionalităţii franceze. Printre altele, cei care au decis să devină francezi sînt avertizaţi că „nu vor mai putea să se revendice de la o altă naţionalitate pe teritoriul francez“.

Nu am citit cele aproximativ 100 de pagini ale propunerii legislative, nici cele cîteva mii ale actelor normative la care face trimitere Faimoasa Reformă Propusă şi Retrasă, dar nu cred că s-a propus privatizarea SMURD-ului. Mai degrabă – adăugarea pe piaţa serviciilor medicale de urgenţă a unor competitori privaţi.

Întrebaţi despre posibilele căi de ieşire din impasul politic şi social pe care îl traversează România de azi, mai mulţi lideri de opinie au pronunţat cuvîntul „sacrificiu“. Bineînţeles, nu în legătură cu noi măsuri de austeritate. Ideea era ca partidul de guvernămînt să accepte aruncarea peste bord a unui lider important – şi cele mai multe voci îl vizau pe premierul Boc.

2012. Barbare sînt vremurile? Cînd simţi că monstrul de ură din tine iese deasupră-ţi, te apucă de cap şi te ridică în văzduhul violaceu al energiei smintite pe care nu o mai poţi reţine, să dea Dumnezeu să-ţi cadă sub ochi fragmentul acesta şi să ai bobul de răbdare să-l citeşti.

Mi-aduc aminte cum, imediat după Revoluţie, Radu Cîmpeanu le explica românilor la televizor ce înseamnă privatizare. Încerca să înlăture temerile înrădăcinate pe atunci în mintea multora că vor veni moşierii şi burghezii să-şi ia pămînturile şi fabricile înapoi, după care vor începe să-i asuprească pe ţărani şi pe muncitori.

„În 1898, Freud afirma că eliberarea individului de constrîngerile naturale în materie de procreaţie va fi un triumf al umanităţii. Dacă actul procreaţiei va fi independent de contextele naturale şi culturale, dacă el se va realiza ca act pur individual (voluntar), în afara oricăror alte obligaţii şi satisfacţii, înseamnă că el va putea fi integral stăpînit de individ. Ei bine, acest vis freudian a devenit realitate.“

Nu pot să zic că ştiu toate muzeele din Bucureşti, mi-or mai fi rămas cîteva de văzut, dar mi-a venit să trec de la unul la altul ca să dibuiesc ce imagine formează ele despre capitala ţării în care trăiesc. Cele create din voinţa statului sînt cele mai vizitate – de şcoli în special, ca în reclama TV pentru „farmacia tuturor românilor“.

Iulian Trocaru şi cu mine nu ne cunoaştem la faţă, ne ştim doar din scris, citit şi telefoane, e de cîţiva ani buni aşezat în Canada, cu familia, „funcţionar de stat, răspund la telefon persoanelor cu întrebări legate de legile canadiene, ştiu, nu are legătură în nici un fel cu mine, dar este un loc de muncă. Printre picături, pot visa şi mă pot scufunda în cu totul altă lume...

Explozia mămăligii e guvernată de un ceas cu cuc, un orologiu care măsoară un timp specific acestui colţ de lume. Aici nu există doar un sens al acelor de ceasornic. Totul e posibil. Şi ceea ce pare imposibil se rezolvă pînă la urmă cu ajutorul formulei magice: „Nu-i problemă. Ne înţelegem noi. Facem să fie bine pentru toată lumea“.

Preşedintele Băsescu a declarat că doctorul Raed Arafat exprimă idei stîngiste în discuţia despre accesul privaţilor la fondurile publice pentru serviciile medicale de urgenţă. Rog reţineţi formularea pentru că e importantă, măcar acum să fie clar despre ce vorbim: nu e privatizare, nu e deschiderea pieţei spre zona privată (piaţa e deja deschisă, există ambulanţe private).

Într-un articol de anul trecut, spuneam că prezenţa supraabundentă a anecdoticii cotidiene în presa curentă abate atenţia cititorilor de la „lucrurile cu adevărat importante“. Ei bine, unul dintre aceşti cititori mi-a scris pentru a mă întreba care anume sînt lucrurile cu pricina. Întrebarea e legitimă şi m-a făcut să mă simt stingherit.

Din „premianta clasei“ ex-comuniste în materie de reforme şi de integrare în UE, cum era în anii ’90, Ungaria a devenit un caz. Şi va continua să fie, deşi recent premierul Viktor Orbán a declarat că e gata să reia negocierile cu UE şi FMI „fără condiţii“. Numai că, între timp, în presă a început construcţia unui „discurs“ despre ce şi cum face şi drege Ungaria.

La şedinţa zilnică a ştirilor din redacţia lui 7ABC, primul post ca audienţă de pe piaţa din Washington, DC, se discuta intens, dar nu foarte polemic, situaţiunea. Se discuta, carevasăzică, în ce fel să se transmită ştirea despre moartea unui congresman, distins lucrător în Capitol Hill, mort pe la vreo 60 de ani într-un accident de circulaţie.

Vă mai amintiţi de Axa Bucureşti-Londra-Washington, pe care preşedintele Băsescu îşi inaugura primul său mandat, în 2004? Dacă nu, nici o pagubă! Anul 2011 a adus replierea viguroasă a României pe „Axa Berlin-Paris“ (dacă aceasta o fi existînd cu adevărat sau dacă nu cumva se opreşte fix în capitala germană).

La început, funcţiile lui Jesse Dean Orloff la curtea Majestăţii Sale regele Baufa’ahau Mupou al IV-lea erau onorifice. Pe măsură ce a început să lucreze tot mai intens în capacitatea sa de consilier financiar, Jesse Dean a înţeles că are un serviciu cu program complet şi nu mai poate face nimic altceva.

Google a introdus nu foarte de mult aşa-zisa căutare instantanee şi ceea ce se numeşte interogarea intuită. Pe scurt, cînd cauţi ceva, înainte să scrii cuvîntul întreg, motorul de căutare ţi-l sugerează şi deja afişează rezultatele, „intuind“ ceea ce vrei să cauţi. De multe ori, sugestia este corectă şi timpul de căutare se reduce.

Aşteptam pe cineva, în urmă cu cîteva zile, în faţa corpului central al Universităţii (din Iaşi, n.m.). Un tînăr înalt, foarte slab, ochelarist, palid şi nesigur s-a apropiat pentru a mă întreba timid: „Nu vă supăraţi, ştiţi cumva cît este ceasul?“. „Şi douăzeci şi cinci“, i-am răspuns scurt, revenind apoi la gîndurile mele.

Cu exact un an în urmă, un articol izolat din România liberă menţiona mica plachetă a lui Stéphane Hessel (Indignez-vous!) şi imensul său succes editorial. La cei 93 de ani ai săi, personajul impunea măcar atenţie. Membru activ al Rezistenţei, trimis în Franţa de către De Gaulle pentru a contribui la pregătirea debarcării aliaţilor, prins de Gestapo.

Calitatea unui oraş o dau şi muzeele lui, fie că ele dau seamă despre acel oraş chiar, văzut de-a lungul trecutului său, fie că, prin subiectul lor, arată deschidere către ţări străine. Berlin, de pildă, pe lîngă Muzeul Mărcii Brandenburg, unde poţi vedea capitala imperială a lui Wilhelm al II-lea, are muzeele din Insulă: artă antică, artă egipteană, templul de la Pergam, artă islamică, artă bizantină şi a Europei medievale.

În apropierea Rîpei Galbene, pe strada Gavriil Musicescu, se află unul dintre cele mai cunoscute, dar şi mai părăginite monumente istorice din municipiul Iaşi. Prin generozitatea proprietarilor, în 1860, clădirea a devenit sediul Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică (instituţie ce fusese înfiinţată în 1836), şi va funcţiona astfel pînă în 1940.

Primul eveniment a fost Sergiu Celibidache dirijînd la Ateneu, pe nu ştiu ce TVR şi în care eternităţi, Rapsodia română; tot ce face, rîde şi dansează dînd intrările la toate horele, sîrbele şi ciocîrliile este inenarabil şi zguduitor pînă la dezechilibrul oricăror probleme urgente. Al doilea este eşecul, pe 31 dec., suferit acasă, de Manchester-ul United.

Anul începe minunat, cu bilanţuri şi topuri. Cel mai şi cea mai ocupă spaţii largi, de la filmele şi muzicile care au dat lovitura în 2011, pînă la vînzările de aspiratoare şi mixere care au rupt gurile, la ofertă. Revista Forbes România şi ziarul Adevărul au publicat un studiu al unei companii de monitorizare, o contabilizare a apariţiilor în media trecute pe răbojul personajelor iconice din România contemporană.