De ce nu este Raed Arafat stîngist
Preşedintele Băsescu a declarat că doctorul Raed Arafat exprimă idei stîngiste în discuţia despre accesul privaţilor la fondurile publice pentru serviciile medicale de urgenţă. Rog reţineţi formularea pentru că e importantă, măcar acum să fie clar despre ce vorbim: nu e privatizare (ce se privatizează?), nu e deschiderea pieţei spre zona privată (piaţa e deja deschisă, există ambulanţe private). Este vorba despre accesul privaţilor la banii publici pentru urgenţe. Bun, deci Traian Băsescu a aruncat eticheta: Arafat e stîngist, deci asta e în neregulă cu el. Vreo doi dintre apostolii noii stîngi au sărit repede în sus de bucurie, aşa pleaşcă mai rar: o figură populară şi respectată ca Arafat părea că s-a apucat de citit Žižek şi a trecut de partea poporului muncitor. Problema e că şi Băsescu şi apostolii de care vă zic sînt impostori, deşi de sens contrar. Din păcate pentru ei, Arafat nu e stîngist. Sau cel puţin nu pe tema în discuţie.
Eticheta aruncată de preşedinte m-a făcut atent la argumentele lui Arafat. Omul nu a adus riguros nici un argument politic. Iar aici nu folosesc cuvîntul „politic“ în sensul luptei între partide, mă refer la „politic“ în sensul profund al termenului, anume argumentul legat de anumite valori de bază.
Ca să înţelegeţi mai bine distincţia, să luăm o temă mai uşor de înţeles şi mai populară: cota unică. Cînd eu spun despre cota unică (flat tax) că este o politică mai dreaptă şi mai etică decît impozitul progresiv, atunci folosesc un argument politic. Pentru că eu cred că este drept şi etic ca fiecare să plătim impozit procentual cu cît cîştigăm (16% din 100 de lei e mai mult decît 16% din 10 lei). Deci, cota unică satisface criteriul contribuţiei în funcţie de cîştig, iar argumentul principal al stîngiştilor împotriva ei – bogaţii şi săracii plătesc la fel – este o fraudă logică primitivă. În acelaşi timp, eu nu cred că statul trebuie să facă redistribuţie prin impozite, descurajînd munca. Cred că săracii trebuie ajutaţi prin ajutoare pentru săraci, deci după ce statul a colectat impozite în mod etic, alege să-i ajute pe unii dintre noi. Dorind să ia procentual mai mult de la cei care cîştigă mai mult, statul devine haiduc şi pedepseşte munca. Principiul etic este înlocuit cu invidia socială, statul devine duşmanul unora doar pentru că ei cîştigă mai bine. Luînd cele două argumente împreună, cota unică este superioară etic impozitului progresiv. Acesta este un argument politic – adică un argument bazat pe anumite valori, pe care mi le asum.
În acelaşi timp, există argumente pentru cota unică care sînt pur pragmatice, non-politice. În primul rînd, cel referitor la colectare. În statele slabe unde evaziunea fiscală este o valoare socială (e bine să furi de la stat!), sistemele progresive complicat de implementat sînt o invitaţie la şi mai mare evaziune fiscală. Nu degeaba introducerea cotei unice în România, Slovacia, Estonia şi Rusia a mărit sumele adunate de către stat. Asta a dat peste cap modelul economic clasic care spune că impozit mai mare = mai mulţi bani la stat. Cota unică e un exemplu fericit în care argumentul etic-politic înoată sincron cu argumentul pragmatic. Finanţarea serviciilor medicale de urgenţă nu este un asemenea caz. Dimpotrivă, este un caz dramatic, în care argumentul etic-politic pro-piaţă nu se pupă cu argumentul pragmatic.
Iar doctorul Arafat a folosit numai argumente pragmatice. Nu a spus că statul este în principiu mai bun şi că piaţa este nocivă prin natura ei. A spus că în condiţiile pe care le avem acum privaţii vor concura pe aceeaşi finanţare deja existentă, ceea ce va disipa resursele. Şi nu e vorba numai de bani, ci şi de medicii care vor fi preluaţi regulat de o firmă sau alta care cîştigă licitaţii, ceea ce va trage în jos salariile şi banii pentru pregătire (costul per intervenţie fiind fix şi stabilit de stat, competiţia se duce la tăieri de costuri – piaţa va funcţiona, dar nu în sensul dorit). Aici nu vorbim de investiţii private, ci de concurenţa tot pe banii statului, care nu cresc, ci rămîn aceiaşi. Dacă împarţi trei paie la cinci măgari care intră în competiţie, tot trei paie vor rămîne.
Evident că am un parti-pris pro-piaţă cînd e vorba despre dezbaterile de politici publice (surpriza!). Cu toate astea, ce spune doctorul Arafat are mai mult sens decît ce spun ceilalţi pe acest subiect. Omul a spus că modele încercate de alţii au eşuat şi a venit cu exemple. Argumentele sale sînt strict pragmatice sau comparative şi nu se leagă de anumite valori. De asta este o impostură şi să-l acuzi de stîngism, şi să-l confişti la stînga.
Pe lîngă decizia în sine privind deschiderea finanţării, mai e o mare problemă de oportunitate (ceea ce spune şi FMI). A introduce competiţia pentru fondurile publice din sănătate este un lucru bun, dar sensibil. De ce nu începem cu sectoarele cele mai nereformate şi mai neperformante, vedem dacă merge, învăţăm nişte lecţii şi apoi extindem (dacă chiar este un succes) şi spre urgenţe, un sector reformat care merge bine şi e dat de model regional. Argumentul FMI, sprijinit de Arafat (sau mai degrabă invers) are din nou logică şi din nou este unul pur pragmatic şi non-politic. Pentru ca o piaţă să-şi îndeplinească rolul său social şi economic benefic este nevoie de o condiţie esenţială: puterea consumatorului (care presupune informare + posibilitate de a alege). Se aplică această condiţie pieţei medicale? Parţial da – condiţia esenţială e ca pacientul să fie asistat de un stat mic şi puternic care să reglementeze bine. Se aplică această condiţie pieţei medicale din România? Rămîne de văzut. Încă ne uităm la medici ca la nişte vrăjitori misterioşi care trebuie îmblînziţi cu şpagă şi ciocolată, mai degrabă decît ca la nişte furnizori de servicii. Deci puterea consumatorului de servicii medicale din România trebuie de fapt cultivată şi practicată ceva vreme pînă să prindă. În aceste condiţii, deschiderea treptată e indicată, învăţarea din experienţă – benefică. În plus, dacă principiul e complicat de aplicat la serviciile medicale generale, devine cu totul problematic în ce priveşte urgenţele. Cînd ai de făcut nişte analize medicale, poţi sta să te gîndeşti, să alegi. Cînd te calcă o maşină sau păţeşti un accident, devii simplu subiect al unui sistem, rolul tău de consumator-arbitru cam încetează. Deci tot statul decide ce ambulanţă să-ţi trimită. Rolul regulator al puterii consumatorului, esenţial pentru ca piaţa să funcţioneze, e minim la serviciile de urgenţă. Asta este o presupunere teoretică, s-ar putea să mă înşel. Dar doctorul Arafat aduce exemple din alte ţări, care confirmă această logică. A constata că uneori şi în condiţii limitate piaţa eşuează nu e stîngism, ci bun-simţ. A crede că piaţa eşuează mereu e stîngism, din acela nesimţit care a ratat cîteva revoluţii antimarxiste ale stîngii europene. Doctorul Arafat e la rubrica de bun-simţ.
