Întîlnirea - cînd mai vine cineva
Genu Ionescu privi pe geamul care dădea în strada destul de aglomerată. Lumea trecătorilor era liniştită în acea zi. Toţi păreau că se plimbă. Pe marele bulevard de lîngă Teatrul Naţional, nu se găsea nici unul despre care să poţi spune că se grăbeşte undeva. „Am aflat că piesele mele au ajuns subiecte de examen la facultate. Ca să treacă anul, studenţii trebuie să le citească. Altfel, rămîn repetenţi. Asta mi se pare dezgustător. Am vrut să protestez cumva. M-am gîndit chiar să-i dau un telefon ministrului educaţiei să mă plîng. Dar mi-am dat seama că îmi va spune că nu poate face nimic. Miniştrii nu pot face nimic, niciodată. Cred că în momentul în care literatura cuiva a ajuns obligatorie într-un fel sau altul, a murit. Şi autorul a murit odată cu ea. Nimic din ceea ce e viu şi adevărat nu e obligatoriu. Doar moartea e obligatorie. De-aia mi-e şi frică de ea. Şi ţie ţi-e frică de moarte, nu? Vom muri curînd. Sau poate că nu vom muri niciodată. Ambele variante mă înspăimîntă.“ – a spus Genu şoptit, ca şi cum ar fi vrut să spună un secret. Sami îl privea fără să clipească, cu aerul lui absent bine ştiut din atîtea fotografii cunoscute de toată lumea, aşa încît nimeni nu ar putea ghici la ce se gîndea. „Ţie ţi-au dat bani pentru emisiunea asta?“ – a întrebat deodată Sami. „Nu. Ţie?“ – a venit imediat replica. „Nici mie. Atunci de ce ai acceptat? Nu am mai avut oferte de-astea? Am mai avut. Şi nici eu, nici tu nu le-am acceptat niciodată. La Paris, ne-au oferit de cîteva ori bani buni să apărem la televiziune împreună şi să vorbim unul despre celălalt sau fiecare despre sine sau mai ştiu eu ce. Fără să vorbim între noi, am spus spontan şi deodată, nu. Acum de ce am zis da?“ „La mine au ajuns printr-o nepoată. Am o nepoată căreia nu-i pot refuza nimic. Mi-a spus că ar fi un moment istoric – o emisiune de televiziune cu noi doi. Istoria aş putea-o refuza. Nu şi pe nepoată.“ „La mine au ajuns prin veterinarul care îmi îngrijeşte pisica. Nu vreau să-ţi explic cum de veterinarul ăsta e singurul om căruia nu-i pot refuza nimic.“ – a spus Sami cu voce joasă, privind spre stradă.
„Caragiale are o schiţă în care un tip merge pe lanţul de cunoştinţe care nu-şi pot refuza nimic.“ – a răspuns Genu cu o privire jucăuşă. „Mda, Caragiale…“ a mormăit Sami şi apoi a continuat „...cred că am făcut o greşeală acceptînd. Şi eu, şi tu. Amîndoi am greşit.“ „Da. Şi vom presista în greşeală.“ – a replicat Genu. „Nu putem face altceva.“ Şi poate că Sami ar fi vrut să continue, dar uşa cafenelei s-a dat de perete cu oarecare violenţă şi amîndoi bătrînii au întors capetele spre intrare, pentru a vedea intrarea în forţă a unui grup de tineri, băieţi şi fete, din care se detaşa cu uşurinţă unul. Nu avea mai mult de 30 de ani, purta un fular viu colorat înfăşurat în jurul gîtului de mai multe ori şi lăsat să atîrne lung, în jos, şi fuma cu gesturi delicate, aproape coregrafice. Toţi ceilalţi păreau a fi anturajul lui de prieteni devotaţi. S-au aşezat zgomotos la o masă pe care au format-o aducînd împreună trei sau patru măsuţe, fără să ceară permisiunea chelnerului. Au luat în stăpînire cafeneaua şi au început să vorbească tare, să rîdă şi să glumească fără să-i bage deloc în seamă pe cei doi bătrîni care îi priveau amuţiţi. „Vine şi Greta?“, a întrebat la un moment dat unul dintre băieţi şi toţi au început să chiuie, să rîdă şi mai tare şi să facă în avalanşă glume de care păreau foarte încîntaţi. Fireşte, Genu şi Sami nu pricepeau nimic, dar priveau stupefiaţi această revărsare de entuziasm gratuit. Cînd omul cu fularul colorat a început să vorbească, agitaţia grupului s-a mai domolit puţin: „Vine, vine. Mi-a dat SMS că întîrzie, dar vine. Numai că mie nu mi s-a părut că a fost chiar foarte bună aseară.“ Remarca asta a stîrnit un val de proteste şi vociferări. E drept, omul cu fular colorat zîmbea în colţul gurii şi era clar pentru toţi că, vorba americanului, pescuia după complimente pentru Greta, aşa că anturajul îi umplea undiţa cu generozitate. La un moment dat, tînărul care întrebase de Greta spuse ceva ce nici Sami, nici Genu nu au auzit prea bine, s-a făcut oarecum linişte şi tipul cu fular colorat a început să explice: „Am scris-o acum vreo doi ani. Sau, mai bine zis, atunci mi-a venit ideea. Greta filma la Nae Caranfil – un rol mic, nu cine ştie ce. M-a sunat un prieten de la Constanţa şi mi-a povestit că un vapor se scufundase în port într-o furtună şi doi scafandri au fost nu ştiu cum prinşi în interiorul vaporului. Atunci m-am gîndit că ce-ar fi dacă cei doi scafandri au scufundat deliberat vaporul, cu ei în interior, ca să se izoleze de lumea de-afară, unde aveau nişte probleme. Şi cum stau ei acolo, lumea îi crede morţi şi dispăruţi şi îi jeleşte afară, ei îşi aranjează viaţa în această epavă, mai exact în cele cîteva camere ale vaporului în care mai era aer. Apoi, descoperă că nu sînt singuri în epava asta. Mai e şi o gagică pe-acolo, care rămăsese nu ştiu cum pe vapor, fără să ştie nimeni de ea, o emigrantă ilegală să zicem, şi care supravieţuise scufundării vaporului. Şi problemele lor de afară reapar aici, aduse cumva de această gagică. Şi uite-aşa, am ajuns la piesa pe care aţi văzut-o aseară. Şi în care cred că Greta a fost extraordinară, pe bune…“
Teroarea spaţiului editorial limitat mă opreşte aici. Nu aici, însă, s-a terminat povestea aceasta. Săptămîna viitoare vă voi spune unde şi cum s-a terminat.
