Sacrificii pentru o nouă Românie

Întrebaţi despre posibilele căi de ieşire din impasul politic şi social pe care îl traversează România de azi, mai mulţi lideri de opinie au pronunţat cuvîntul „sacrificiu“. Bineînţeles, nu în legătură cu noi măsuri de austeritate. Ideea era ca partidul de guvernămînt să accepte aruncarea peste bord a unui lider important – şi cele mai multe voci îl vizau pe premierul Boc. Sînt destui gata să parieze că o demisie a Guvernului îi va potoli pe cei din stradă, oferindu-le satisfacţia unei victorii, dacă nu „totale“ (se cere în primul rînd demisia preşedintelui), atunci măcar substanţiale.

În plus, aceasta ar permite noului guvern să se concentreze în linişte pe provocările momentului: scăderea ratingurilor mai multor economii din zona euro, cu consecinţe directe şi asupra României, deschiderea unor discuţii sincere între forţele politice privind participarea noastră la Pactul fiscal, chestiunea introducerii în legislaţie a „regulilor de aur“ şi, probabil, o abordare mai realistă legată de aderarea la zona euro, în condiţiile în care 2015 pare mai curînd o ţintă fantezistă. În condiţiile contestării puternice din stradă şi a deteriorării climatului politic, cu o opoziţie interesată acum mai degrabă să se urce pe creasta valului protestatar, asemenea obiective nu pot fi nici măcar puse în discuţie. Darămite să se ajungă la o platformă comună! Este greu de imaginat că actualul guvern va mai putea deschide un dialog cu forţele politice şi cu societatea.

Deocamdată, problema este că principalul partid de guvernămînt încearcă să traverseze situaţia cu pierderi minime. Reuniunea de luni a conducerii PDL a arătat un partid mai curînd osificat. Desemnarea a trei lideri care să poarte un dialog cu societatea (Emil Boc pentru zona politică, Ioan Oltean pentru cea sindicală şi Teodor Baconschi pentru cea civică) doar pare să contrazică afirmaţia. În realitate, liderii PDL nu au de gînd să pună în discuţie vreuna dintre revendicările majore ale celor din stradă.

Demisia preşedintelui nici nu e de conceput. Înlocuirea actualului guvern este refuzată. La fel, organizarea de alegeri anticipate. Nu se ia în calcul nici măcar o revenire la desfăşurarea separată a alegerilor locale şi parlamentare, cea mai uşor de realizat din punct de vedere tehnic şi cu cele mai mici costuri politice. Şi atunci, care ar fi baza dialogului? Se pare că numai manifestanţii ar trebui să cedeze, de dragul stabilităţii ţării.

Să presupunem, însă, că premierul Boc va fi sacrificat, în cele din urmă – idee care circulă, totuşi, în partidul de guvernămînt. Va reuşi această mişcare să pună lucrurile în ordine?

În primul rînd, „trofeul“ ar putea fi considerat de către protestatari ca fiind unul prea mic. „Ţinta“ lor este, totuşi, preşedintele, care plăteşte acum factura unei asumări personale a actelor guvernării, în afara prevederilor constituţionale care fac, totuşi, din şeful statului, mai degrabă un mediator. Pe de altă parte, obţinerea „trofeului celui mare“, adică demisia preşedintelui, ar mina terenul celor ce îl vor urma la Palatul Cotroceni. Ei îşi vor aminti mereu de experienţa predecesorului, ceea ce ar putea fi bine pînă la un punct – îi vor putea evita greşelile. Dar sămînţa instabilităţii va încolţi în societatea românească.

Poarte ar fi mai bine ca liderii politici, împreună cu elitele economice, intelectualii publici şi organizaţiile societăţii civile să pună bazele unei mari înţelegeri naţionale, structurate pe cîteva principii simple: preşedintele să rămînă doar un mediator, şi nu un jucător, nici o lege de importanţă naţională să nu mai fie introdusă în Parlament înainte de o dezbatere publică profundă, Guvernul să nu-şi poată asuma răspunderea pe legi de importanţă majoră, în afara unor cazuri excepţionale, dar bine definite, majorităţile parlamentare să fie întotdeauna transparente şi nu realizate prin „racolări“ şi înfiinţări de partide artificiale. În plus, trebuie pus pe baze reale controlul civil asupra serviciilor secrete – ceea ce se petrece acum este o glumă proastă şi oricez derapaje sînt posibile. „Dosariada“ şi şantajul politic exercitat pe sub masă trebuie drastic limitate (eradicarea lor ar fi practic imposibilă).

Calendarul şi legile electorale să nu se poată schimba în afara unor acorduri putere-opoziţie. Toate cheltuielile publice să fie exercitate în mod transparent şi sub controlul direct al cetăţenilor. Finanţarea partidelor trebuie limitată prin legi clare şi transparentizată.

În paralel, România are nevoie de un pact social, prin care contribuabilii să ştie exact ce servicii poate oferi statul, în materie de educaţie, sănătate, protecţie socială. Şi ar mai fi ceva: poate că a venit vremea unei dezbateri adevărate despre forma de guvernămînt şi despre raporturile dintre puterile statului.

Ceea ce nu s-a putut realiza în deceniile trecute, într-o ţară de-abia ieşită din tumultul schimbărilor momentului 1989 şi intrată în cursa cu obstacole a „integrării euroatlantice“, s-ar putea realiza acum, cu o Românie parte a NATO şi a Uniunii Europene.

Ne putem întreba, desigur, care ar fi locul unui preşedinte precum Traian Băsescu într-o asemenea nouă arhitectură politică şi socială. Aceasta chiar că este problema domniei sale!  

Ovidiu Nahoi este jurnalist, redactor-şef la Adevărul Europa.