Bombe cu bezină şi gaze lacrimogene

Învîrteam în mînă foile cu datele instructajului la care urma să particip şi mă întrebam cum naiba făcuseră poza de pe prima pagină, în care nişte tineri păreau să ardă în flăcări, în mijlocul unei adevărate bătălii între scutieri şi rebeli urbani.

Jane, îndrumătoarea şi păzitoarea noastră, a celor aterizaţi prin Londra, le-a telefonat organizatorilor să lămurească ce mai era de lămurit. În timpul conversaţiei devenea tot mai intrigată: „Să poarte neapărat, blugi? Şi tricou de bumbac cu mîneci lungi? Bocaaanci? Dar ce Dumnezeu o să faceţi acolo? Da, OK“. A închis telefonul privindu-mă îngrijorată. „Spune că trebuie să fii pregătit pentru foc şi că blugii ard cel mai greu. Ăştia nu se joacă. Iei trenul pentru Gravesend, să fii acolo la şapte şi jumătate, mîine dimineaţă. Du-te acum şi i-aţi o pereche de blugi mai ieftini, dar să fie din material natural. Găseşti la Marks & Spencer, vezi că sînt reduceri. Să nu pierzi trenul şi să ai multă grijă mîine.“

Fiind august, încă de dimineaţă era foarte cald, prea cald pentru blugii şi tricoul cu mîneci lungi pe care le purtam, conform recomandărilor. Eram extrem de curios ce urma să se întîmple, dar nu-mi imaginam că peste aceste haine aveau să se adauge şi alte echipamente groase şi că flăcările de benzină mă vor face să ajung să consider temperatura de afară de-a dreptul răcoroasă.

Trenul a ajuns în Gravesand iar de la gară am găsit drumul spre hotelul unde era stabilită întîlnirea. Pe terasa restaurantului, la umbra unor copăcei, ni s-a servit un mic dejun frugal. Am făcut cunoştinţă între noi. Eram nouă jurnalişti – opt britanici şi un est-european –, dintre care trei femei şi şase bărbaţi, unii mai tinerei, alţii cu părul alb. Mi-am zis că e de bine, că doar n-o să-şi permită instructorii să treacă prin foc femei şi oameni cărunţi.

Am fost duşi la centrul de instruire al poliţiei metropolitane, un complex care imita un cartier londonez, cu străzi, clădiri, intersecţii şi staţii de metrou. Urma să fim învăţaţi cum trebuie să acţioneze şi să se poarte un jurnalist în condiţii de tulburări urbane de tipul manifestaţiilor violente antiglobaliste (acelea erau pe atunci la modă). Am fost întrebaţi de unde venim fiecare şi dacă am fost vreodată martori la manifestaţii violente. Am stîrnit ceva rumoare printre colegi spunînd că în oraşul meu am trăit o revoluţie în toată puterea cuvîntului, din aceea cu mitraliere şi tancuri care chiar trăgeau, urmată de cîteva aşa-numite mineriade, în care manifestanţii aveau tîrnăcoape, lanţuri şi topoare. Instructorul a explicat că pentru aşa ceva există un cu totul alt curs de instruire a jurnaliştilor, nu durează o zi, ci două săptămîni şi te pregăteşte să fii corespondent în zone de conflict de tipul Irak sau Afganistan. (Un curs despre care am aflat ulterior că te face să slăbeşti vreo şapte kilograme.) Aici însă, urma să învăţăm doar cum să filmăm şi să luăm interviuri, pe de-o parte huliganilor, anarhiştilor şi altor tipuri de rebeli violenţi, de cealaltă parte reprezentanţilor forţelor de ordine, în condiţiile unor lupte de stradă în care se folosesc pietre din caldarîm, cocktailuri Molotov (petrol bombs), gaze lacrimogene, bastoane şi gloanţe de cauciuc. Atunci am aflat că în majoritatea ţărilor occidentale funcţionează un fel de reguli nescrise ale acestor proteste, în care arsenalul mai sus pomenit nu e aproape niciodată depăşit de către vreuna din părţi. Am aflat şi că poliţia britanică nu face reţineri în timpul ciocnirilor, din două motive. Unul ar fi că asta presupune o risipire a forţelor de ordine (pentru a băga un protestatar într-o dubă e nevoie de cîţiva oameni). Al doilea, pentru că reţinerile operate în văzul mulţimii nu fac decît să irite şi să încingă spiritele şi mai tare. Totul e însă filmat (aşa cum se spune că fac şi jandarmii noştri în aceste zile) iar cei identificaţi pe înregistrările video că ar fi comis violenţe şi infracţiuni sînt căutaţi ulterior acasă şi amendaţi sau chiar arestaţi, în funcţie de gravitatea faptelor.

Am văzut pentru prima oară cum arată gloanţele de cauciuc, despre care instructorul ne-a spus că în Marea Britanie se folosesc în condiţii extrem de speciale şi de rare. În cele mai multe cazuri, nu arată deloc ca gloanţele letale. Ca idee, ceva asemănător s-ar obţine dacă ai tăia vreo zece centimetri din capătul unui baston de poliţist... Folosit în mod impropriu sau iresponsabil, un astfel de glonţ de cauciuc poate fi şi mortal (după cum şi jandarmii români au aflat, în urma unui nefericit incident de acum cîţiva ani, din Kosovo). Gloanţele astea expiră cînd cauciucul se rigidizează şi devine periculos.

În sfîrşit, teoria ciocnirilor urbane alterna cu practica iar energicul instructor ne-a scos afară să ne arate cum poate un singur huligan să înconjoare trei jurnalişti care vor să-l intervieveze. Întîi am crezut că n-am înţeles bine, dar apoi am văzut că se poate. Chiar dacă nu-i înconjoară la propriu, un tip violent şi experimentat în conflicte de cartier poate să le dea sentimentul că nu au cum să treacă de el. Îi înghesuie cu spatele la un zid şi se mişcă rapid şi neîncetat prin faţa lor, privindu-i pe rînd în ochi, timp în care-i agresează verbal şi pare oricînd gata să-i şi lovească. Nu e deloc inutil pentru reporteri să înveţe cum să evite sau cum să iasă dintr-o aşa situaţie, dar nu e cazul să intru în astfel de amănunte. Voi continua însă povestea săptămîna viitoare, cînd va fi vorba şi de foc. Sper ca pînă atunci să nu mai fiu prea în actualitate.