EDITORIALE ȘI OPINII

Pelé, Maradona sau Messi? Întrebarea are sens doar dacă 2012 înseamnă sfîrşitul timpurilor. Să plecăm, deci, de la această dulce ipoteză. Dacă sîntem întrebaţi cu cine ţinem înseamnă că e vorba despre noi, aşadar e o chestiune personală. Aproape naţională.

Noua constituţie maghiară, votată în primăvara trecută şi intrată acum în vigoare, are un preambul mai puţin obişnuit. E plin de detalii care de obicei nu prea intră într-o constituţie (un fel de istorie pe scurt care demonstrează, odată pentru totdeauna, cît de tari şi importanţi sînt maghiarii).

Răsfoirea rapidă a emisiunilor oferite de canalele noastre de televiziune în noaptea de revelion a reuşit să mă indispună. În rezumat, era vorba de monotonie, vulgaritate, lipsă de imaginaţie şi de haz, neprofesionalism, stereotipie verbală şi gestuală, efect ieftin, prost-gust.

S-au împlinit 10 ani de la adoptarea monedei euro. A intrat în vigoare pe 1 ianuarie 2002. Dar mai nimeni nu se gîndeşte, azi, la vreo aniversare. Ar fi ridicol: tot felul de rapoarte şi analize ale unor bănci ori ale unor experţi prevestesc decesul monedei unice, iar statele din zona euro sînt înglodate în datorii.

De curînd, Liliana Nicolae, colega mea de la radioul public (de citit şi în Dilema veche), m-a provocat: ia să fac eu bine şi să-i zic cum e România „la cinci ani după“, adică la exact un cincinal după aderarea la Uniunea Europeană. Sincer, dacă nu era ea, uitam complet ce şi cum cu aniversarea respectivă.

Ca în fiecare an, atunci cînd facem bilanţul, constatăm că am zăbovit prea puţin asupra unor evenimente cu adevărat semnificative. Şi ale căror consecinţe le vom vedea şi în viitor. Iată cîteva dintre evoluţiile europene care ar putea fi trecute în această categorie. Vom vorbi, săptămîna viitoare, despre evenimentele interne.

Pe atunci, lumea nu era în criză. Pe atunci, bursele mergeau numai în sus, imobiliarele te făceau milionar într-un an, iar dotcomurile – multimilionar în şase luni. În fiecare zi, America trepida sub zodia marilor succese şi se lăsa, în fiecare seară, mîngîiată de acordurile jazzy ale saxofonului fermecătorului preşedinte Bill Clinton. Ce vremuri!

Într-o dimineaţă devreme, în biroul în care lucram au intrat brusc nişte indivizi necunoscuţi. Doi bărbaţi negri şi o femeie, tot negresă. Eu lucram la calculator, fiind de serviciu; ora ştirilor la BBC se apropia. M-am ridicat în picioare neştiind prea bine ce să fac. Oamenii mi-au explicat că sînt de la curăţenie.

La început de an, o carte cu titlul Românii, un viitor previzibil? nu poate decît să-ţi provoace curiozitatea. După ce am citit-o, nu pot spune că vă pot ghici viitorul şi nici că am prevăzut ceva, dar sînt cîteva lucruri care ar fi rămas greu previzibile fără acest studiu şi la care nu strică se reflectăm puţin cu toţii. Căci ne privesc pe toţi.

Destinat să fie Poşta Centrală, acest palat a fost construit în anii 1894-1898 de renumitul arhitect Al. Săvulescu (1847-1902), avînd o suprafaţă utilizabilă de 30.000 m2. A costat şase milioane de lei-aur; se povesteşte că, de cîte ori trecea pe acolo, prim-ministrul liberal D.A. Sturdza suspina, îndurerat de risipă.

La englezi se numeşte, pragmatic, night landscape, la italieni paesaggio luce, la fel la francezi: paysage-lumière. Toate definesc acelaşi domeniu al luminii artificiale de utilitate publică gîndite şi făcute în aşa fel încît să pună în valoare peisajul urban şi – de cele mai multe ori – monumentele istorice, clădirile care definesc personalitatea oraşului sau a peisajului.

Pe 24 decembrie, cu o zi înainte de Crăciun, să mă sune o voce şi să-mi reproşeze că mi-am încheiat articolul din ultimul număr al Dilemei vechi recunoscînd şocul pe care mi-l produce neputinţa generală în a învinge tirania vulgarităţii şi a inculturii din care descinde:„Nu mi-ai zis că nu te mai şochează nimic? Eşti un demagog! Ai început din nou să minţi!“.

Pe domnul Cucache îl ştia tot blocul. Era un element indispensabil al decorului copilăriei mele. Avea o garsonieră la subsolul clădirii şi se îngrijea – nu ştiu dacă oficial sau din proprie iniţiativă – de adăpostul antiaerian cu care fusese dotat, încă din construcţie, imobilul unde locuiam, alături de o puzderie de oameni, la sfîrşitul anilor ’70.

Colaborarea mea cu Dilema veche se derulează optim, după o regulă silenţioasă pe care am învăţat-o de la Alexandru Şiperco, ultimul român membru CIO.Chiar cu cîţiva ani înainte de dispariţia lui, îi pătrunsesem în casă pentru un interviu. A ieşit memorabil, dar nu datorită nouă, ci pentru că bunul coleg care mă însoţea a reuşit să se împiedice de firul unul televizor.

Neagu Djuvara, „Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă“ (Humanitas, 2011). Am o rudă la ţară care se trezeşte dimineaţa în weekend să prindă o pastilă de istorie pe care Neagu Djuvara o are la Radio. Un asemenea devotament este binemeritat: omul ştie pur şi simplu să povestească.

În Antichitatea tîrzie, cînd filozofii erau mai numeroşi decît profesorii de filozofie, iubitorul de înţelepciune era definit ca un truditor al modelării de sine. Nu ţi se cerea să cauţi o formă de cunoaştere generică, un adevăr „obiectiv“, străin de fiinţa ta, un adevăr fără efecte palpabile asupra modului tău de a fi.

Ce poate face omul în lîncezeala plăcută a sărbătorilor, cînd ştirile sînt (cică) pe sponci, pentru că tevatura politică ia o binemeritată pauză? Oleacă de zapping. Ocazie cu care poate afla – nici mai mult, nici mai puţin – răspunsul la întrebări fundamentale, carele de multă vreme chinuie minţile intelectualilor şi ale simplilor cetăţeni: Cine, ce şi cum sînt românii?

Aşadar, The Economist defineşte un membru al clasei mijlocii globale ca fiind acel individ care, după ce plăteşte cele necesare supravieţuirii, mai rămîne cu o treime din venituri pentru a decide, în funcţie de aspiraţie, inspiraţie şi nevoi, fie să plece într-un concediu, fie să plătească o şcoală mai bună pentru copii, fie să îşi facă o asigurare medicală la un sistem mai performant.

Printr-o stranie coincidenţă, reluarea ciclică a dezbaterilor despre „Revoluţia română“, odată cu apropierea zilei de 22 decembrie, s-a suprapus, anul acesta, cu funeraliile lui Václav Havel. Am avut, aşadar, în faţă, două modele de revoluţii ale acelui istoric 1989. Sau, dacă vreţi, două modele ale schimbării.

Pentru mine, 2011 a fost un an amestecat, fără mult sens, absurd în multe privinţe. Realizările anului s-au petrecut în lumea cărţilor. Anul acesta a apărut convorbirea în volum pe care am purtat-o cu marea soprană şi profesoară Virginia Zeani: Canta che ti passa – Virginia Zeani în dialog cu Sever Voinescu, Editura Galaxia Gutenberg.

Era într-o seară friguroasă de sfîrşit de an şi localul Nicoreşti era plin. Toate mesele ocupate. Doar la una mai erau nişte locuri lîngă un client stingher, pe care chelnerul l-a întrebat dacă acceptă compania noastră – doi băieţi şi o fată. Tînărul, căci tînăr era, ne-a aruncat o privire scurtă pe deasupra ochelarilor cît să înţeleagă despre cine e vorba.

Către sfîrşitul anilor ’90, m-a izbit o primă transformare, de-acum socială: printre citadini, Crăciunul nu mai era sfînta sărbătoare a familiei, rudele fiind tot mai mult dublate (sau chiar înlocuite) de prieteni, iar prietenii erau tot mai frecvent colegi. Al cui eşti aluneca încet-încet spre unde lucrezi

Scriu în ajunul ultimei şedinţe a Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice. Se încheie cei patru ani cît a durat mandatul nostru şi nimeni nu ştie cum (şi chiar dacă) va continua această activitate a cărei necesitate fusese recunoscută încă din 1889.

Pînă la urmă, da, proiectul SALVart şi autorii săi sînt de felicitat: biserica din Pietrari, monument istoric, a fost salvată de la distrugerea la care părea condamnată, fiind restaurată şi strămutată într-un mediu nou, care este prin vocaţie un păstrător de valori: Muzeul Satului Vîlcean din Bujoreni, Vîlcea.

La un sfert de veac după Praga ’68 – ah, rotunjimile astea voluptuoase! – poate că n-ar trebui să întîrziem în lirism. Lirismul e prea tentant, prea uman şi deci prea cursiv; sistematic, el absolvă, împacă şi victimizează comod. E naturelul lui. Îl practic, îl înţeleg, dar la sferturi de acestea sau la halbe de veac, nu-l consum.

Un moft. O fiţă. Un refren rămas în minţile hipioţilor înceţoşaţi de alcool şi de droguri. Un pretext pentru toţi lăţoşii şi vagabonzii nespălaţi de prin America, să scape de armată şi să nu fie duşi, pe vremea aia, în Vietnam. Un cuvînt-cheie din proiectele europene de la ora asta, de unde rostuiesc bani frumoşi tot soiul de oengeuri inutile.

Cea mai mare performanţă a românilor e că încă există. Şi cea mai mare disperantă e că nu se ştie cît. Dincolo de butadă, pentru mine rămîne Arena Naţională, cu toate imperfecţiunile şi furăciunile endemice clasice  construcţiilor de pe la noi, unde după o cărămidă vine o altă cărămidă, de bani.

Hai, recunoaşteţi că v-am atras atenţia cu titlul ăsta. A fost doar o oportunistă încercare de a implica nişte VIP-uri în subiect, pentru mai multă atenţie. Şi cred că a funcţionat. Acesta este mecanismul de reproducere şi triumf al presei tabloide. Doar că anul acesta s-a schimbat ceva. A intrat în vigoare noul Cod Civil.

Un tigru era cît pe-aici să bîntuie, zilele trecute, prin Sibiu. Un superb reprezentant al junglei într-o fermecătoare cetate medievală. E drept, n-ar fi fost exclus ca, în urma acestei impresionante împrejurări, cîţiva sibieni să fie mîncaţi de tigru. Dar, în definitiv, ar fi fost un episod sublim (chiar dacă dur), din marea carte a armoniei planetare.

Václav Havel a fost ultimul reprezentant al unui mod de a face politică bazat pe valori fundamentale. Scrierile şi discursurile sale revin la cîteva repere – precum libertatea, democraţia, drepturile omului, societatea civilă – pe care activitatea sa politică le-a susţinut cu un soi de încăpăţînare bonomă şi cu un aer firesc.

Acum mai bine de trei ani, The Economist titra mare, pe copertă, o veste impresionantă: pentru prima oară în istorie, clasa mijlocie reprezintă mai mult de jumătate din populaţia globului. Nu am rezistat, am citit dosarul care argumenta, pe vreo 20 de pagini, titlul ediţiei.

Ceea ce se întîmplă acum în Rusia ar trebui să ne preocupe mai mult. O dată, pentru că unda de şoc a unui eventual seism politic şi social în Rusia se va resimţi, cu siguranţă, în întreaga Uniune Europeană. O Uniune zguduită deja de propriile crize interne. Şi a doua oară, pentru că unele evoluţii ruseşti pot servi foarte bine drept lecţii şi în România.

„Mîna invizibilă“ produce un fel de fascinaţie respectuoasă pentru mulţi dintre susţinătorii capitalismului şi stîrneşte o nervozitate contestatară celor cu sensibilităţi socialiste. Sensul expresiei este acela că piaţa deţine o misterioasă capacitate regulatoare, care distribuie cît se poate de echilibrat oferta de bunuri şi servicii către cei care au nevoie.

Acum doi ani, şi tot în vremea Crăciunului, scriam despre cozile şi serviciile de la poştă. Şi iată că astăzi tot despre poştă scriu, după ce am asistat la nişte scene cel puţin la fel de groteşti, la acelaşi mizerabil oficiu din cartier. O instituţie care pare tot mai înapoiată pe măsură ce trec anii.

Situaţia din 2011 e dominată de trei fronturi masive: blocuri care încadrează intrarea în Bdul Magheru şi palatul A.S.E. Reclame uriaşe acoperă cea mai mare parte din faţade. Casa Nanu-Muscel, într-o stare jalnică, lăsată să se dărîme singură, are alături, instalat deunăzi în casa Sabba Ştefănescu, un restaurant de lux, „Fortuna“.

Biserica a fost „redescoperită“ de dl Alexandru Nancu, în cadrul unui proiect de inventariere, studiere şi restaurare a bisericilor de lemn din nordul Olteniei, pe care Fundaţia HAR – condusă de dl Nancu – îl desfăşoară, încă din anul 2000, în parteneriat cu Muzeul Judeţean Vîlcea.

Prim-ministrul îl întreabă pe preşedintele ţării: – Cum dracu’ rezistă românii la atîtea...? Preşedintele îi răspunde: – Îţi spun pentru că cunosc problema: prin cultură. E o recentă scenă pusă în pagina Caţavencilor de Ion Barbu, care, dincolo de caracterul ei strict politic, mi-a curentat creionul, de la guma dintr-un capăt, la vîrful lui din Polul Sud.

Acum vreo două zile, mă sună un prieten şi-mi toarnă, cu obidă, un păhărel de tristeţe, din care tocmai gustase şi el. Ciocnim şi bem. Adică începe să-mi povestească, dezamăgit, care e chestia responsabilă pentru stricarea unei zile. Prietenul meu vine după ani mulţi petrecuţi în Germania.

Poate că e un deziderat naţional benefic, habar n-am!, dar nici nu neg din prima, poate că e util dpdv politic să boicotăm castraveţii şi usturoiul din Olanda, dar mă gîndesc că nu e tîrziu, în plină blocadă leguminoasă, să băgăm de seamă celelalte lucruri pe care aceşti cinici şi vicioşi europeni ni le pot preda, mai ales că batavii o fac fără sentenţiozitate.

„Ghicitoarele au şantajat vedetele cu vrăjile lor!“ – a vuit toată presa de săptămîna trecută. „Ele îşi ameninţau victimele că dacă nu continuă să apeleze la practicile lor vor fi şi ele blestemate.“ Încîlcită poveste... Trecînd-o în revistă, ca să spun aşa, am însă cîteva nelămuriri.

Un fost preşedinte al FED, un fel de Isărescu de-al americanilor care a servit sub cinci preşedinţi, a spus odată o vorbă rămasă celebră: rolul unei bănci naţionale este acela de a confisca băutura atunci cînd petrecerea se încinge. Ingrat rol, iar omul nostru era mort de mult cînd a izbucnit actuala criză; urmaşii săi au fost mai îngăduitori cu beţivii.

Scriu acest text de dragul unui prieten: ambasadorul Coen Storck. Am citit de curînd un text din care trebuia să reiasă că a complotat la Bucureşti, alături de cîţiva „falşi“ disidenţi, pentru debarcarea lui Ceauşescu. Evident, omul era „în misiune“, trimis de Occidentul vrăjmaş să ne schimbe istoria.

Cînd am început facultatea („de Limba şi Literatura Română“ – aşa se numea pe atunci), în 1980, erau la modă semiotica, structuralismul şi – de fapt – toate perspectivele ceva mai „tehnice“ şi „ştiinţifice“ asupra textului. Sigur, frecventam şi „eseistica“, şi istoria literară „tradiţională“, şi critica „intuitivă“, şi altele.

Da, m-am plictisit de tot soiul de cîrcoteli la adresa Uniunii Europene, pe care, de ani de zile (de dinainte de aderare) le tot înşir în articole şi emisiuni. De azi sînt euroentuziast. Nu are nici o legătură cu rezultatul summit-ului care a stabilit ce a stabilit. Nu insist, ştiţi cu toţii ce a fost acolo.

Ce se mai poate face azi în România cu un euro? Sau cu patru lei şi vreo cîţiva bănuţi? Nu prea multe. Poţi cumpăra una sau două pîini de la brutărie, depinde unde e situată, în centru sau mai la periferie. Poţi cumpăra două ziare, ca să te informezi şi de la unii, şi de la alţii, ca românul, imparţial.

Am parcurs cu delicii ultima carte a prietenului Cristian Preda.* Este o excelentă istorie electorală a României, un fel de descriere a destinului naţional din alegeri în alegeri. Admit şi eu că alegerile sînt momente importante în istoria politică a oricărei naţiuni, poate nu atît de importante pe cît pare a crede autorul şi, în orice caz, nu toate alegerile au egală importanţă.

Cei patru băieţi intră pe rînd în balon. Îşi aruncă genţile pe bancă, îşi scot gecile. Primii încep să-şi rotească braţele.  „Hai, hai, treceţi mai repede cu toţii la încălzire. Schimbă-ţi odată pantofii ăia! Ce, nu mai ştii să te apleci?“ Urmează flexii, fandări, extensii, rotaţii. Par neglijente.

Într-o „casă făloasă“ din Cajvana, neterminată şi ea, în camera centrală, care pare a fi un living, este depozitată, deocamdată, o căruţă de grîu. Proprietarul nu este acasă, lucrează în Italia şi vine doar rar în sat. Este una dintre numeroasele „case prin telefon“, după cum au descris situaţia, plastic, două masterande care au urmărit fenomenul.

Trăim într-un oraş despre care începem să ştim din ce în ce mai mult, dar care dispare rapid, aşa că vom ajunge să-i cunoaştem perfect istoria cînd nu-l vom mai avea înaintea ochilor. Constatăm cum se împuţinează clădirile care contribuiau la fizionomia tradiţională a Bucureştilor, dar, în acelaşi timp, creşte numărul cărţilor şi al albumelor avînd drept subiect Bucureştii vechi.

În timp ce foarte multe clădiri de patrimoniu din Iaşi sînt pe cale de a se prăbuşi, Hotelul Traian este unul dintre monumentele care arată aşa cum se cuvine. Cîteva milioane de euro investite în urmă cu cîţiva ani l-au adus la un standard potrivit cu istoria sa lungă şi, într-o anumită măsură, misterioasă.