Un antrenament

Cei patru băieţi intră pe rînd în balon. Îşi aruncă genţile pe bancă, îşi scot gecile. Primii încep să-şi rotească braţele.  „Hai, hai, treceţi mai repede cu toţii la încălzire. Schimbă-ţi odată pantofii ăia! Ce, nu mai ştii să te apleci?“ 

Urmează flexii, fandări, extensii, rotaţii. Par neglijente. Băieţii le fac în fiecare zi şi poţi înţelege că s-au plictisit pînă peste cap de ele. Încep schimburile de mingi de încălzire, întîi uşor, din apropierea fileului, apoi mai tare, mai de departe, pînă ajung dincolo de linia de fund. Sunetul loviturilor creşte. Mîinile se întind şi izbesc tot mai tare. Cadenţa creşte şi ea. Minute în şir nu se aud decît pocniturile mingilor în racordaje. Lovitură după lovitură. Vocea antrenorului punctează din cînd în cînd: „Îndoaie genunchii!“; „Du-te la ea mai repede!“; „Dormi pe călcîie?“; „Termină mişcarea braţului...“; „Vino peste ea!“.

„Hai, acum, adunaţi mingile! Aveţi 15 secunde să veniţi cu toate la mine.... Cinci... zece... Ai depăşit. 15 flotări. Imediat!“

Băiatul mai lent se aşază cu palmele pe zgură. Secunde bune, coatele ascuţite i se îndoaie şi i se dezdoaie, la început mai repede, apoi tot mai rar. „Acum, voi doi treceţi acolo, la fileu, voi în spate. Pînă la zece. Diferenţa de scor se înmulţeşte cu zece şi atîtea flotări fac cei care pierd.“

Mica partidă de dublu se încinge. „De ce-i dai la mînă? Dă-i peste, dacă nu poţi altfel. Vezi că de acolo nu poate ajunge dacă dai cu lift. 8 la 5. Adu mingea aia, mai repede... 10 la 7. 10 minus 7 egal 3. Deci, voi doi faceţi cîte 30 de flotări, fiecare. Nu, nu se împarte la doi. Hai, hai!“ Acum sînt două rînduri de coate care se îndoaie şi se dezdoaie. Cîştigătorii stau pe bancă. Beau apă şi tac. Transpiraţia le curge pe la tîmple. Pauza lor se termină odată cu flotările perdanţilor. 

„Acum invers. Voi doi veniţi la fileu, voi trageţi de pe fund. Vezi că n-ai voie să depăşeşti linia careului. 2 la 0. Voi iar o să faceţi flotări!“ În ochii celor conduşi pare să se adune concentrarea. Încep să lovească mai precis, mai atent. În cele din urmă, cîştigă cu 10 la 8, iar ceilalţi doi se apucă de flotări. Cîte 20.

„Acum, voi adunaţi mingile şi pe urmă vreau să daţi stînga-dreapta. De la o linie la alta.“ Loviturile încep din nou să sune ritmic. Mingile cad mereu cam în aceleaşi locuri, de parcă ar fi trase automat. Băieţii aleargă de la o linie la alta, alunecînd pe zgură, oprindu-se doar cîte o fracţiune de secundă să lovească. Minute bune, exerciţiul merge aproape fără greşeală. La un moment dat, unul dintre ei dă vreo două mingi la rînd în fileu. „Te doare ceva?“ „Încheietura, dom’ profesor.“ „Ia să văd... N-ai nimic, nu te doare nimic.“ „Ba, da.“ „Vrei să te duci acasă?“ „Nu.“ „Dă-i drumul, atunci. Alergări de la linia de fund pînă la linia careului şi înapoi la linia de fund, apoi pînă la fileu şi înapoi la linia de fund. Toţi patru.“ Băieţii se pun în mişcare ca nişte pistoane. Frămîntă zgura sub adidaşi, tot oprindu-se şi pornind din nou. Te miri că nu le iese fum din tălpi. Antrenorul îi lasă să se desfăşoare. Se duce să ia conurile (seamănă cu cele puse pentru semnalizarea lucrărilor pe şosele). 

După minute în şir, băieţii se opresc gîfîind. Se duc lîngă bancă, beau apă şi stau vreo trei minute să-şi tragă sufletul. Au feţele roşii. Unul mănîncă o banană. Schimbă cîteva vorbe între ei. Antrenorul îi întrerupe: „Pe rînd, daţi cross de dreapta la conuri, vă retrageţi prin stînga“. El ia mingile din coş şi le serveşte din mînă. Băieţii le plesnesc cu sete, în diagonală. Parcă ar vrea să facă praf conurile. Mingile trec însă razant. „Nu nimerim nimic astăzi? Vreau să daţi ceva mai uşor, dar mai precis. Ei, nici chiar aşa.“ Conul verde cade. „Bine, tu treci pe bancă.“ 

Ceilalţi trei continuă. După alte cîteva mingi, cade şi conul galben. „Treci şi tu de-o parte. Voi continuaţi.“ Pune conurile la loc, iar multă vreme acestea parcă se încăpăţînează să rămînă în picioare. Băieţii lovesc întruna. Te miri de unde mai au energie. În cele din urmă, antrenorul se enervează: „Ia, zece flotări de fiecare“. Din nou coatele îndoite şi dezdoite. Urmează cross-ul de rever, la fel, pînă cad conurile, după care antrenorul îi pune pe doi la fileu şi pe ceilalţi să le dea mingi de pe fundul terenului, în serii de cîte două voleuri şi un smeci. „Aşa, apasă mai tare pe lovitură! Apasă, apasă! Chiar dacă el nu răspunde regulat, tu dă regulat! Mişcă-ţi picioarele, mişcă, mişcă! Ai adormit acolo? Plasează-te! Ce caută cotul ăla în sus? Te mai doare mîna? Nu? Ai văzut?“

Alte minute în şir se aude doar pocnetul sec al voleurilor şi apoi lovitura bubuitoare a smeciului care lasă urme mai lunguieţe pe zgură. Picioarele se mişcă, braţele blochează lovitura de voleu, apoi spatele se arcuieşte, picioarele se desprind, braţul se prăvăleşte în jos cu forţă. Totul se reia la nesfîrşit. În final, se schimbă rolurile. Cei de la fileu trec în spate şi ceilalţi vin la fileu. „Haide, haide! Aţi obosit? Mai mare atenţie acolo! Apasă! Nu sta drept, lasă-te pe genunchi!“ Băieţii greşesc tot mai des. De o oră şi jumătate, de cînd a început antrenamentul, nu s-au oprit mai deloc.

„Biiine – zice antrenorul –, cinci minute pauză. După aia, voi doi treceţi pe terenul celălalt. Jucaţi cîte două seturi din trei.“ Se opresc. Beau apă. Unul îşi schimbă grip-ul de pe mîner. Altul muşcă dintr-o banană. Apoi se despart, doi cîte doi, fiecare cuplu pe terenul indicat. Încep două meciuri care par cumplite. Schimburi nesfîrşite. Forţă şi regularitate. Nu ştii la care să te uiţi. Şi, oricum, oboseşti uitîndu-te. Pentru ei e obişnuinţă. După meci vor mai face cîte zece ture de teren.

Par nişte copii fără limite. Nu se opresc niciodată. Şi chiar dacă într-un tîrziu o fac, a doua zi o iau de la capăt. După cîteva mii de asemenea zile, însumate în mai mult de zece ani, ar putea ajunge la un turneu de seniori, adevărat. Acolo unde ar putea da peste alţii şi mai nebuni, cu şi mai multe ore jucate, cu şi mai mulţi tenişi tociţi, cu şi mai multe racordaje rupte...