Noi şi cehii - maneliştii şi rockerii
Printr-o stranie coincidenţă, reluarea ciclică a dezbaterilor despre „Revoluţia română“, odată cu apropierea zilei de 22 decembrie, s-a suprapus, anul acesta, cu funeraliile lui Václav Havel. Am avut, aşadar, în faţă, două modele de revoluţii ale acelui istoric 1989. Sau, dacă vreţi, două modele ale schimbării.
Să rememorăm cazul Cehoslovaciei, întorcîndu-ne în anul 1977. Un an rămas în istorie deoarece un grup de intelectuali praghezi, în frunte cu dramaturgul Václav Havel, a publicat manifestul Charta 77, în care îşi exprimau dezacordul cu regimul comunist. Faptul că totul a pornit de la solidarizarea intelectualilor cu o formaţie rock – The Plastic People of the Universe – depăşeşte cadrul anecdotei. Václav Havel şi prietenii lui erau într-adevăr rockeri – în timp ce prea mulţi lideri ai României de azi sînt manelişti.
Dar să revenim la Cehoslovacia şi să mergem în anul 1989. Primele demonstraţii studenţeşti au avut loc la 16 noiembrie 1989, în Bratislava. Cehii i-au urmat pe 17 noiembrie, cînd peste 15.000 de studenţi au luat parte la manifestaţie. Poliţia i-a atacat brutal pe protestatari, prilej cu care s-a produs unul dintre evenimentele enigmatice ale revoluţiei pragheze: la retragerea protestatarilor, în faţa atacului forţelor de ordine, un tînăr a rămas întins pe caldarîm. S-a crezut că este Martin Smid, un student la medicină, şi că a fost ucis de poliţişti.
Vestea s-a răspîndit imediat, făcîndu-i pe cehi, dar şi pe slovaci să iasă în masă pe străzi. De fapt, adevăratul Smid era viu şi nevătămat şi degeaba autorităţile l-au arătat la televizor, în încercarea disperată de a calma situaţia. Tăvălugul se pornise. A fost creat Forumul Civic, condus de Havel, care a lansat apelul intitulat Nekolik vet („Cîteva propoziţii“), unde se formulau cerinţele societăţii civile.
La 27 noiembrie s-a declanşat greva generală şi comuniştii au acceptat negocierile cu opoziţia. Liderul comunist Gustav Husak a demisionat, şi, pe 10 decembrie, s-a instalat primul guvern necomunist de după 1948. La 28 decembrie, Alexander Dubcek, conducătorul Primăverii de la Praga, din 1968, a devenit preşedinte al Parlamentului. Pe 29 decembrie 1989, Václav Havel a intrat în Hrad ca preşedinte al Cehoslovaciei.
Ar mai rămîne epilogul: povestea lui Martin Smid. Unele surse susţin că „identitatea“ lui Smid a fost „furată“ de un ofiţer de Securitate care a făcut pe mortul. Ulterior, acesta avea să devină liderul unui minuscul partid ceh de extremă stîngă. Şi se crede că acest episod, inclusiv intervenţia brutală a poliţiştilor au fost manevrate de la Moscova, pentru a-i scoate pe cehi în stradă.
Acestea au fost, pe scurt, faptele în Cehoslovacia lui Havel. Dar ce s-a întîmplat în România? Pentru unii, evenimentele sînt ca piesele de puzzle. E suficient să aduni mărturiile, să le pui una lîngă cealaltă, şi gata, ai imaginea întreagă. Dar dacă, în loc de puzzle, ne-am imagina un lego? Nu cumva piesele pot fi aranjate oricum, pentru a obţine ceea ce vrei, fie un ursuleţ, fie un tigru sau orice altceva? Nu cumva, în absenţa unor documente la care nimeni nu a avut acces, lipseşte chiar coloana vertebrală pe care s-ar putea ridica adevărata reconstrucţie a momentului decembrie 1989?
Tot ceea ce ni s-a prezentat pînă acum aduce însă două elemente valoroase în legătură cu cei care au preluat puterea sau, dacă vreţi, „au furat revoluţia“ sau „au conspirat pentru răsturnarea lui Ceauşescu“. Unu: se cunoşteau între ei. Şi, doi: ştiau ce au de făcut, sau, oricum, ştiau într-o măsură mai mare decît ceilalţi. Ar mai fi faptul că ei cunoşteau telefonul Ambasadei sovietice şi că, după informaţiile care se vehiculează, au şi sunat acolo pentru a-i informa pe tovarăşii de la Kremlin că totul e sub control. Asta nu trebuie să ne mire. Era modul de gîndire al epocii – astăzi, dacă asemenea răsturnări ar mai fi posibile, aceia care ar lua puterea ar suna imediat la americani. Şi apoi, la Bruxelles. Că acei oameni au generat haosul de după 22 decembrie sau doar s-au folosit de el rămîne încă de demonstrat. Cu piesele existente astăzi se poate construi orice teorie.
Întrebarea este dacă se putea altfel. Şi ea pare la fel de încărcată de retorică precum aceea dacă am fi putut avea şi noi un Havel. Nu. Nu se putea. Pentru că – revenind la comparaţia cu Cehoslovacia – noi nu am avut o formă de organizare care să reprezinte „poporul“ – ca să nu mai vorbim de „societatea civilă“. Nu au existat sindicate libere în întreprinderi. Greva din Valea Jiului din 1977, greva de la Uzinele Nicolina şi marşul studenţesc din februarie 1987 de la Iaşi, revolta de la Braşov din noiembrie1987 au fost momente sublime, dar le-a lipsit continuitatea. Nici disidenţele individuale nu s-au unit într-un front al intelectualilor. În 1977 – ca să revenim la anul de început al revoluţiei Cehoslovaciei –, mişcarea iniţiată la noi de Paul Goma murea practic înainte de a se naşte.
Se poate discuta la nesfîrşit asupra motivaţiilor. Cert este că, în decembrie 1989, „poporul“ era o masă amorfă ieşită pe străzi, iar unor oportunişti organizaţi şi eficienţi nu le-a fost greu să preia puterea.
Privind în timp, rezultatele „revoluţiilor“ cehoslovacă şi română par să fi dus totuşi în acelaşi punct. Avem, şi noi, şi ei, economie de piaţă, alegeri libere, pluripartidism, libertăţi individuale. Facem parte din aceleaşi cluburi de elită: NATO şi Uniunea Europeană, în care am intrat: noi – mai tîrziu şi mai entuziaşti, ei – mai devreme şi mai sceptici. Calitatea guvernării este, desigur, mult diferită. Şi aceasta este, probabil, expresia întîrzierii noastre faţă de Europa Centrală.
Pînă la urmă, nu ne rămîne decît să căutăm şi noi acum, după aproape un sfert de secol, rockeri care să-i înlocuiască pe manelişti.
Ovidiu Nahoi este jurnalist, redactor-şef la Adevărul Europa.
