⬆
EDITORIALE ȘI OPINII
Pagina 174
De la un adevăr la altul
Nimeni nu l-a chinuit pe Andre Agassi aşa cum l-a chinuit Andre Agassi. Se lăsase de învăţătură, nu s-a dorit niciodată intelectual, habar nu a avut de subconştient şi super-eu, ştia doar de eul lui şi gîndea tot timpul la persoana I; se făcuse de la 15 ani profesionist în tenis şi ura tenisul.
Sex la mănăstire
Povestea maicii stareţe care a născut doi gemeni nu e nici prima şi nici ultima istorie despre vîrîrea cozii lumescului în spaţiul monahal. Din punctul de vedere al Bisericii, acest fapt e unul extrem de grav, dar reacţia oficială a instituţiei e un amestec de tăcere şi bîlbîială care nu face decît să dea apă la moară comentariilor picante.
Socrates
Nu ştiu ce ne-a rămas de la Socrate (brazilianul, nu atenianul). Ştiu că mi-a rămas copilăria în urmă, la televizoare cu emisie incertă, în care echipamentul gălbenuş-albastru al Braziliei forţa limitele tubului catodic. Un tip înalt, mereu cu capul sus, buclat şi nebărbierit, un fel de zeu coborît din marmură.
Nişte intelectuali
O citeşti de n-o mai laşi din mînă – mi-a zis dl Radu Cosaşu cînd m-a văzut cu cartea. A avut dreptate. Boia scrie o carte serioasă, academică, dar poate fi la fel de bine citită ca un roman pasionant cu 120 de personaje – ziarişti, academicieni, profesori universitari, şi cum trec oamenii ăştia prin două decenii de război şi schimbări succesive şi radicale de regim politic.
Note, stări, zile
Nu cred în coincidenţe. Cred că, în acest sezon, „arheul“ regiei de film şi de teatru e scuturat de friguri. După Liviu Ciulei şi Alexandru Tocilescu, dispare şi Andrei Blaier. Nu sînt expert în materie. Ce pot să spun e că primul serial de televiziune românesc pe care l-am urmărit consecvent cu mare plăcere a fost Lumini şi umbre.
DEX şi Wikipedia
Primim, la redacţie, destule mesaje şi CV-uri de la tineri care vor să se angajeze. Unul dintre ele, de pildă, începea cu „scuzaţimi deranjul“ (sic!) şi, pe rîndul următor, îşi exprima rugămintea de a lucra „ca colaborator (sic!) în echipa dumneavoastră“.
Mai multă europă
A început să mă irite siguranţa cu care se afirmă că singura soluţie pentru Europa este mai multă europă. Ştiţi ce înseamnă asta: Comisia Europeană va avea mai multe atribuţiuni, va putea controla bugete naţionale, pe scurt, statele membre vor ceda mai multă suveranitate spre Bruxelles.
Reabilitarea lui Dorel
Pentru că tot s-a discutat atît de mult pe tema aceasta, cu ocazia Zilei Naţionale, voi face şi eu o mărturisire. Ştiţi cînd m-am simţit ultima oară mîndru că sînt român? Acum cîteva luni, cînd proprietarul clădirii din Bruxelles unde se află biroul Adevărul a ţinut să mi-i prezinte pe muncitorii care lucrau la renovare. „Sînt români, fac o treabă excelentă!“
Cea dintîi fericire
Cînd a murit Ernie Rizzo, faimosul detectiv particular din Chicago, multe taine ale marelui oraş au rămas pecetluite pentru totdeauna. Într-o seară, în rumoarea veselă a unei petreceri cu sute de invitaţi, mi-a povestit o asemenea taină, fără să divulge identitatea celor implicaţi, şi m-a întrebat ce cred.
Suferinţele unei case şi ale primului ei stăpîn
De sus şi pînă jos, tencuiala, refăcută acum 40 de ani, este leproasă, descojită. Jgheaburile ciuruite au îmbibat-o de apa tuturor ploilor, aşa că, din capitelurile de ipsos, mai cade cîte unul. Scara care coboară în grădină de la biroul directorial are treptele înverzite şi roase.
Fotograful Dan Dinescu şi ruinele de la Gîrbou, Sălaj
Dan Dinescu este un fotograf. De fapt, un excelent fotograf, care şi-a publicat doar o mică parte a fotografiilor făcute cu pasiune şi cu bucuria de a privi la obiecte şi peisaje într-o manieră aparte.Nu putem spune că fotografiile de arhitectură ale lui Dan Dinescu sînt triste sau nostalgice, chiar şi atunci cînd e vorba de construcţii ce par condamnate la dispariţie.
Decembrie, din paranteză-n paranteză
…s-a dus noiembrie, iubito, şi nu m-ai învăţat filosofie* precum te-am rugat, probabil că nu o faci decît în decembrie, aşa cum te-ai obişnuit cu băcăuanul acela, să nu crezi că mă jigneşti, tot ce te-a rugat Bacovia rămîne în vigoare, nu e o vreme a comparaţiilor, continui să-mi scot din sărite confraţii cînd le zic: „Trebuie să trăim conştienţi că sînt cîteva genii inaccesibile nouă“.
Sex la mănăstire
Săptămîna trecută, vreme de vreo trei zile, emisiunile de ştiri şi paginile ziarelor s-au bucurat de un desert nesperat pentru foamea noastră de dulce în Postul Crăciunului. O măicuţă de la o mănăstire ortodoxă din Călăraşi a născut. Senzaţional – prin cezariană. Uluitor – două gemene.
Poveste cu Mircea Lucescu
Cînd Mircea Lucescu a declarat Gazetei Sporturilor „Sînt prea bătrîn ca să mă retrag“, oamenii au citit asta ca pe un alint al antrenorului de 66 de ani. Apoi a continuat: „Aş vrea să mor pe teren. E cel mai frumos lucru care i se poate întîmpla unui antrenor. Înseamnă că ai trecut prin absolut tot, în viaţă, acolo, în mijlocul luptei“
Jucării
Am aflat că la Muzeul de Istorie a României s-a deschis o expoziţie de jucării, din anii ’20 şi pînă în anii ’90, şi că poţi recunoaşte acolo unele jucării pe care le-ai avut în copilărie. Copiii din anii ’50, ’60, ’70 şi ’80 au avut o varietate limitată de jucării. Erau unele comune fiecărei generaţii şi chiar şi astăzi mai dau naştere unor întrebări de genul: „Tu ai avut avion Tarom?“.
Cultura revoltei
Să trimiţi în Piaţa Universităţii, la oră de vîrf, jandarmi şi „mascaţi“ să îmbrîncească studenţi şi să pipăie profesori prin buzunare în căutare de nu se poate şti ce, totul sub privirile trecătorilor care începuseră să se adune intrigaţi în jurul intrării la Facultatea de Istorie, dovedeşte o teribilă lipsă de tact.
Telegrafice, dintr-un fel de stat
Un cititor mi-a scris la un moment ceva de genul: băi, Ghinea, de ce te bagi în cafteli cu stînga, mai bine scrii despre ce faci pe unde te duci că e mai interesant. Considerînd ăsta unul dintre acele şuturi în fund cu efect evolutiv garantat, iată că mă execut. Deci, azi la Priştina.
Supravieţuire vs integrare
Am fi putut încerca să ne salvăm „prin noi înşine“. Dar e limpede că în lumea de azi, a pieţei comunitare, a „globalizării“, a Internetului, performanţa solitară e o utopie. În plus, cînd spunem „noi înşine“, invocăm o realitate care a devenit vagă şi sărăcăcioasă. Sîntem năpădiţi de inerţii, diletantisme, confuzii şi dezordini greu de transformat, peste noapte, în capital al reconstrucţiei.
Jocul cu hărţile
Printre scenariile apocaliptice care împînzesc Europa îşi fac loc şi puncte de vedere exprimate şugubăţ, dar – tocmai de aceea? – demne de luat în seamă pentru că, sub aparenţa unor glume numai bune de trimis prietenilor pe Internet, se ascund probleme vechi şi serioase ale bătrînului continent. De pildă, hărţile.
Chişinău, un an mai tîrziu
Scriu repede, căci nu ştiu cît mai ţine bateria laptopului, iar singura priză de 220 de volţi din tren tocmai s-a ars. Trenul este moldovenesc, adică are vagoane de pe vremea sovieticilor. Sînt supărat că nu am nimerit într-unul dintr-acelea care au perdeluţe cu flori brodate. Ale noastre sînt de tip modern, fără model.
De la "Dilemele comunicării UE" la "Dilemele UE"
Acum doi ani publicam împreună cu vreo 50 de români, toţi trăitori ai fenomenului de capitală comunitară, o culegere de articole grupate sub o temă shakespeariană, „Dilemele comunicării Uniunii Europene“, o pendulare între psiho-sociologia comunicării „legii de Bruxelles“ către cetăţeni şi disecare a dinamicii unei comunităţi de 100.000 de actori.
Pentru o Europă a responsabilităţii
Eu cred că marea problemă a Europei nu este criza economico-financiară în sine, ci propriul vis care o mistuie. Există două feluri în care un vis poate sugruma o viaţă. Primul e cel donquijotesc – nimeni nu crede în visul lui, dar cel care visează îşi pierde minţile visînd, visînd, visînd... Al doilea e chiar cazul Europei de azi.
O ruşine
La cîteva zile după ce îmi exprimam îngrijorarea în legătură cu ravagiile la care asistăm pe strada Dionisie Lupu (zonă protejată!), descopăr că, în absenţa mea din Bucureşti, a fost demolată clădirea de la nr. 56. N-a mai rămas nimic din casa lui Alexandru Rosetti. Au fost de ajuns douăzeci de ani ca să şteargă amintirea respectuoasă la care avea dreptul acest mare om de cultură.
O lentă ieşire din istorie
În vremea campaniei electorale de dinaintea mandatului Emil Constantinescu, adică pe la mijlocul deceniului trecut, am ajuns cu membrii de atunci ai Partidului Alianţei Civice, în frunte cu însuşi Nicolae Manolescu, în localitatea Nădrag din judeţul Timiş. Despre orăşelul-comună se ştie cîte ceva din exprimarea şugubeaţă cu vădite trimiteri licenţioase în formularea „Ciocanul din Nădrag“.
La reeditarea Ţărilor geobogziene
Încă nu m-am decis dacă să pun printre culpele tinereţii mele pasiunea, chiar adoraţia mea, pentru Geo Bogza. Nu mă văd scriind un articol avînd în titlu excitanta sintagmă: „despărţirea de...“. Nici pînă azi nu mă pot despărţi de Bogza, oricît de dens este conul de umbră în care au intrat cosmologia sa narcisiacă, whitmanism-ul lui neînfrînat, frazele lui absolutiste.
Cum să fii vesel de Ziua Naţională
Simplu. În primul rînd, te uiţi la televizor. Vezi defilarea şi eşti foarte atent la oamenii politici, indiferent de partidul din care fac parte. O dată pe an, la început de decembrie, deseori într-un frig crunt, aceşti oameni trebuie să treacă prin oroarea de a se afla unii lîngă alţii, într-un perimetru strîmt, bine delimitat, rezervat oficialităţilor de rang înalt.
Roger şi Ilie
Între atîtea încrîncenări, icnete, crispări, accidentări invizibile sau greaţă de prea mult tenis, Federer arată ca fantoma din maşină, un cineva care insistă pe treaba cu umanul. Nu ştiu dacă e mai puţin „umflat“ decît Nadal sau mai predispus la efort decît Djokovici. Dar, în momentul ăsta, pare cel mai aproape de ideea originară de tenis.
Mica evadare
Era toamnă, frunzele începeau să se îngălbenească şi noi aveam în faţă iarna şi cele nouă luni de armată, o pedeapsă lungă cît o sarcină şi fără vreo speranţă de reducere, pentru simpla vină de a ne fi născut băieţi într-o lume care a inventat războaiele. În prima lună, pînă la depunerea jurămîntului, ne aflam într-un fel de limb.
Fuga de realitate
Din virtualul năbădăios al e-societăţii române a poposit acum cîteva zile pe ecranul calculatorului meu un pps paradigmatic, un soi de antologie de angoase naţionale elaborată de un român verde şi subţire. Este vorba despre Lucian Mîndruţă – dar aceasta e mai puţin important. Important este faptul că „opera“ cu pricina este pe placul majorităţii conaţionalilor noştri.
Independenţa justiţiei - cu final gri deschis
Saga Consiliului Superior al Magistraturii din România este şi similară cu alte cazuri din regiune şi relevantă pentru evoluţia lor. În general, CSM a acţionat ca apărător al statu-quo-ului şi a încercat să obstrucţioneze acţiunile instituţiilor anticorupţie create la cererea şi cu asistenţa UE.
Intelectualii spun lucruri trăsnite
O carte de curînd apărută a lui Lucian Boia (Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950) stîrneşte, deopotrivă, melancolia, perplexitatea, panica şi compasiunea. E o carte despre modul cum au traversat intelectualii autohtoni o perioadă istorică trepidantă, de la dictatura lui Carol al II-lea pînă la dictatura comunistă.
Cearta europeană - faza pe naţiuni
Finlanda a cedat pe jumătate, dar Olanda e inflexibilă. Nici vorbă de intrat în Schengen, deocamdată. De vreun an încoace, România şi Bulgaria trăiesc frustrarea de a nu fi acceptate în spaţiul Schengen, deşi îndeplinesc condiţiile tehnice. Căci acordul privind anularea frontierelor interne asta prevedea, de fapt, iniţial: nişte condiţii tehnice.
Eram dator...
… cu un răspuns. Astfel am simţit cînd, acum cîteva săptămîni, am primit la redacţie, la TVR, o scrisoare de la un cititor al Dilemei vechi. Faptul în sine m-a impresionat. În primul rînd, cine mai pune mîna pe o foaie de hîrtie şi un pix pentru a reacţiona la un articol, emisiune etc.? Ajung forumiştii de serviciu de pe site-uri.
Criză "de stînga" sau "de dreapta"?
Este criza actuală una exclusiv „de stînga“, generată de cheltuielile nejustificate ale statelor şi sarabanda împrumuturilor publice? Este ea exclusiv „de dreapta“, cu rădăcini numai în lăcomia bancherilor şi a traderilor? Purtătorii de cuvînt ai ideologiilor dominante nu contenesc să arunce pisica moartă în grădina vecinului.
Moartea celui vesel
Pe vremea aceea, citeam ziarul în fiecare dimineaţă. Nu mică mi-a fost tulburarea cînd, într-o zi de iarnă grea, cu străzile pline de omăt şi cerul lăptos coborît pînă aproape de creştetele noastre, am citit un articol, scris de excelentul eseist P.Z., autor pe care îl admir şi astăzi.
S-a întors!
Sînt probabil vreo sută patruzeci de ani de cînd nu s-a mai auzit acest cîntec care-l lua peste picior pe şeful de atunci al guvernului, aşa cum a fost întotdeauna obiceiul acestei naţii. Lascar Catargiu era însă unul dintre oamenii politici cei mai destoinici care şi-au asumat răspunderea conducerii ţării în timpul cînd societatea românească înfrunta prima tranziţie modernizatoare.
Cele trei frunze de nufăr
Alături de fortificaţiile de cărămidă păstrate fragmentar pînă în prezent, redutabilul sistem de apărare al Sibiului era completat la exterior de o reţea de lacuri artificiale. Alimentate de rîul Cibin şi de pîrîul Seviş, aceste lacuri formau un inel continuu care îngreuna accesul inamicului spre ziduri şi spre cele patru porţi, acoperind o suprafaţă sensibil mai mare decît a oraşului propriu-zis.
Un autodenunţ
„Ce l-a apucat...?“ – aşa mi s-a relatat că ar fi reacţionat un confrate cînd i s-au citit dintr-un articol de-al meu cele cîteva fraze în care îi lăudam ultimul său roman. „Ce l-a apucat...?“ – întrebarea, foarte spontană, indiscutabil sinceră, se justifica prin aceea că, în urmă cu cîţiva ani, fusesem extrem de critic în discuţia încinsă în jurul unui eseu al său.
Măcelul din Delta Dunării
Dacă n-ai fost niciodată în Delta Dunării, poţi să trăieşti liniştit cu iluzia, formulată ca-n vechile reportaje, că „la vărsarea bătrînului fluviu în Marea cea Mare, îşi întinde braţele gigantice o minune a naturii, un adevărat paradis al peştilor, păsărilor şi animalelor“.
Cînd penarele devin arme
Inspiraţi din Turcia, acolo unde un club de fotbal, vexat de violenţa masculină a tribunelor, a umplut stadionul doar cu femei şi copii, oficialii români au copiat, acum două săptămîni, aceeaşi tactică. Rezultatul? Această imagine, publicată de Gazeta Sporturilor şi care arată că am rămas specialiştii amuzanţi ai „formelor fără fond“.
Anii '70
Într-o seară, am dat peste o emisiune, la TVR Cultural, cu şi despre actriţa şi cîntăreaţa Ileana Popovici (cine şi-o mai aduce aminte), nu mult schimbată faţă de acum 20 sau chiar 30 de ani. În acea emisiune erau inserate imagini cu ea cîntînd jazz împreună cu trupa lui Richard Oschanitzky sau jucînd în filmul Războiul de Independenţă.
Confuzia elitelor
Jurnalista a mai pus două întrebări, de complezenţă, după care a renunţat. Ca orice jurnalist român, avea răspunsul şi punea întrebări doar ca să aibă confirmări de la un „specialist“. În plus, ca orice persoană publică de la noi, se considera obligată să dea glas unei nemulţumiri, iar eu trebuia să-mi manifest disperarea pentru dispariţia elitelor române.
Independenţa Justiţiei
După 1990, s-a creat un trend în fostele ţări comuniste de a înfiinţa organisme independente care să guverneze sistemul juridic. Punctul de pornire a fost peste tot unul defavorabil: partidele comuniste au tratat justiţia ca pe un simplu instrument al politicilor guvernamentale.
Despre vedenii şi vise
Am noroc. Dimineaţa, la trezire, îmi dau seama că am avut unele vise, dar, de cele mai multe ori, nu-mi amintesc aproape nimic din anecdotica lor. Spun că am noroc, pentru că, ascultînd sau citind ce vise au alţii, trăiesc mici momente de panică, amestecată cu invidie.
După Berlusconi
Acum cîţiva ani, cînd Silvio Berlusconi devenea a doua oară prim-ministru al Italiei, The Economist îi dedica un dosar intitulat Why Berlusconi is unfit to lead Italy. S-a lăsat cu un proces intentat de Berlusconi. Acum, cînd „era Berlusconi“ s-a încheiat, gazeta britanică foloseşte drept titlu pe prima pagină formula cu care se încheie filmele cu Bugs Bunny: That’s all, Folks!
Trei motive de refuz
Dacă eşti român şi te găseşti prin Priştina, în mod sigur vei fi întrebat de ce guvernul de la Bucureşti nu recunoaşte independenţa Republicii Kosovo. Trecînd prin asemenea provocare, am fost nevoit să improvizez, să dau răspunsuri cît mai credibile, pentru a motiva încăpăţînarea antipatică a României de a nu recunoaşte de jure proaspăta entitate statală.
România, euro şi jocul seducţiei la Berlin
„Ne menţinem obiectivul aderării la zona euro în 2015“, a afirmat, răspicat, preşedintele Băsescu, săptămîna trecută, în faţa cancelarului Angela Merkel. Ideea a fost reluată apoi de preşedinte în discursul pe care l-a ţinut în cadrul conferinţei „Germania şi România – parteneri în Europa“, de la sediul Deutsche Bank, în faţa unei asistenţe selecte.
Prietenul meu de demult
L-am revăzut ieri-dimineaţă după zece ani sau, poate, mai mulţi. Ultima oară, îmi amintesc bine, ne regăsiserăm într-o mansardă înghesuită şi primăvăratică, cu ferestre care dădeau spre cer, a căror deschidere era obstrucţionată de un arbore luxuriant care încerca să intre în odaie, cu pereţi pe care un creion indecent scrisese versuri avangardiste şi culori de mult estompate.
Opriţi distrugerea!
Rareori m-am apucat să scriu unul dintre articolele acestei serii cu o aşa de puternică dorinţă de a salva casa aflată în pericol. Cu ani în urmă, semnalasem valoarea ei şi, chiar dacă începea să se deterioreze, la vîrsta ei – fiind o bătrînă doamnă de vreo 120 de ani! –, n-aş fi putut crede că i-ar trece cuiva prin minte să o dărîme.
Dobrogea în sărbătoare
14 noiembrie. O zi ca oricare alta pentru mai toţi românii. Nu şi pentru noi, dobrogenii, care celebrăm la această dată un eveniment deosebit: unirea efectivă a Dobrogei cu România, la 14 noiembrie 1878. În această zi solemnă, regele, pe atunci prinţul Carol I, aflat la Brăila, proclama: „Noi luăm astăzi în stăpînire Dobrogea.“