Cearta europeană - faza pe naţiuni

Finlanda a cedat pe jumătate, dar Olanda e inflexibilă. Nici vorbă de intrat în Schengen, deocamdată. De vreun an încoace, România şi Bulgaria trăiesc frustrarea de a nu fi acceptate în spaţiul Schengen, deşi îndeplinesc condiţiile tehnice. Căci acordul privind anularea frontierelor interne asta prevedea, de fapt, iniţial: nişte condiţii tehnice. Nu politice şi nu de altă natură. Nici Italia – membră fondatoare a Comunităţilor Europene şi gazdă a semnării Tratatelor europene în 1957 – n-a intrat de la început, din 1995, în spaţiul Schengen: între altele, calculatoarele din dotarea poliţiei de frontieră nu erau suficient de performante pentru a lucra cu bazele de date complexe pe care le presupunea sistemul Schengen. A primit un termen de graţie de şase luni, şi-a schimbat computerele, a recuperat celelalte întîrzieri de ordin tehnic şi a prins din urmă statele din „primul val“. Ulterior, au intrat în spaţiul Schengen şi alte ţări, pe măsură ce au îndeplinit condiţiile. Acum, în cazul României şi Bulgariei, regulile s-au schimbat din mers – de unde şi frustrarea suplimentară a celor două ţări: nu mai e vorba doar despre tehnicalităţi, ci şi despre alte lucruri care la suprafaţă au un aspect juridic şi moral (corupţia de la vămi), dar pe dedesubt au un oarecare iz politic. Unele voci din Finlanda şi Olanda au declarat chiar că România şi Bulgaria „nu erau pregătite să intre în UE“ şi acceptarea lor a fost, în 2007, o decizie politică. Mare noutate! Sigur că a fost o decizie politică: erau vremuri bune pentru construcţia europeană şi s-a considerat că e mai înţelept ca două state cam necoapte politic, economic şi democratic să fie ţinute „în ogradă“ decît lăsate de capul lor la poarta Uniunii. Şi primii ani de după aderare au dovedit că decizia a fost bună: România şi Bulgaria au făcut progrese, investiţiile vest-europene au sporit, băncile şi reţelele occidentale de supermarketuri au făcut bani frumoşi în cele două ţări ş.a.m.d.

Numai că, între timp, a apărut criza, iar politicienii europeni au început să dea din colţ în colţ, din lipsă de soluţii. E adevărat că în România şi în Bulgaria există corupţie în vămi (şi nu numai), dar e la fel de adevărat că în multe ţări occidentale au reapărut, în discursul public, stereotipiile şi clişeele negative despre naţiuni. Refuzul Finlandei şi Olandei de a accepta intrarea celor două ţări în spaţiul Schengen merge acum „la pachet“ cu noile percepţii inter-etnice din Europa. Problemele Greciei i-au făcut pe germani să vorbească despre „lenea grecilor“, iar grecii au reluat clişeul că „nemţii sînt nazişti“. Problemele Italiei şi ale Spaniei au readus în atenţie delimitarea între Nordul harnic şi serios şi Sudul leneş, bon viveur şi cam hoţ. Prăpastia culturală a devenit de netrecut – scrie Peter de Waard, editorialist la cotidianul olandez De Volkskrant (pe care l-am citit pe presseurop.eu): „O mare parte din olandezi ar dori să scape nu numai de greci, dar şi de italieni. Şi, de fapt, şi de spanioli şi portughezi. Şi poate că şi francezii ar face bine să părăsească zona euro. Şi belgienii. De la Al Doilea Război Mondial încoace, nu s-a mai văzut o astfel de avalanşă de clişee privind popoarele din Europa, ca în ultimele săptămîni“. Dar, observă editorialistul olandez, pînă acum cîţiva ani, Spania şi Irlanda (puse acum la colţ pe coji de nucă) erau considerate exemple minunate de integrare europeană şi creştere economică, iar „sufletul“ noii Europe se afla în Sudul dinamic şi vioi. În schimb, în anii ’70, „Olanda era elevul prost al Europei. În 1977, revista The Economist folosise în articolul de primă pagină termenul Dutch Disease, boala olandeză: ofilirea sectorului industrial şi risipa de venituri provenite din resursele naturale, gazul din Slochteren, diversele forme de ajutoare sociale şi măsuri socialiste“. Cînd Olanda şi-a revenit – mai scrie Peter de Waard – Suedia a trecut printr-o criză bancară, iar apoi economia germană a trebuit să facă faţă dificultăţilor reunificării. În viitor, „costul ridicat al îngrijirii medicale şi pensiile din fonduri publice vor reprezenta o povară grea pentru Olanda. Poate că grecii şi italienii se vor întreba atunci ce au făcut, de fapt, olandezii pentru Europa. Moara de vînt? Casetofonul? Şi vor mai fi ele folositoare?“. „Succesul economic nu are legătură cu ţara“ – conchide editorialistul de la De Volkskrant.

Deocamdată, corupţia din vămile româneşti şi bulgăreşti are legătură şi cu înapoierea economică, şi cu sărăcia. Aşa cum (tot) olandezii, finlandezii şi germanii au constatat (inclusiv trimiţînd poliţişti de-ai lor sub acoperire să le dea şpagă alor noştri la graniţă), salariile mici ale vameşilor îi fac sensibili la tentaţii. Dar acum – cînd vechi clişee cu iz naţionalist cutreieră slobode prin toată Europa – transformarea României şi a Bulgariei în veşnice oi negre ale UE pică prost. Nu e vorba doar despre Schengen. Olanda a decis să menţină restricţiile pe piaţa muncii pentru cetăţenii români şi bulgari pînă în 2014. Marea Britanie va face probabil la fel. Spania tocmai a introdus restricţii – după ce, înainte de criză, despre lucrătorii români ajunşi în Spania se spunea că sînt bineveniţi, deoarece contribuie la creşterea economică. Acum, ceva redevine putred în UE. Cînd statele se dau de ceasul morţii să găsească soluţii pentru imensele lor datorii şi cînd cetăţenii sînt nevoiţi să strîngă cureaua, naţionalitatea lucrătorilor e din nou relevantă. De exemplu, românii, bulgarii şi migranţii din afara UE iau locurile de muncă ale olandezilor. A spus-o chiar ministrul de Externe al Olandei. Acum cîţiva ani, aşa ceva îşi permiteau să spună doar partidele populiste, naţionaliste şi xenofobe, arătate cu degetul de guvernele europene şi de toată lumea bună din UE. Într-un asemenea context, refuzul de a primi România şi Bulgaria în Schengen sună prost. Şi, într-adevăr, nu mai are nimic „tehnic“.