Cultura revoltei
Fusei şi eu la Istorie, dar nu ocupai nimic. De fapt, asemănările cu Occupy au fost minimale. Ceea ce nu înseamnă că cele întîmplate acolo nu ar trebui să ne preocupe pe toţi!
Mai întîi, trebuie să precizez că, dacă iniţiativa acestei revolte (modestă, timidă, confuză...) a aparţinut unor studenţi (puţini), evenimentul ca atare, care a ajuns să aibă o anumită vizibilitate, este, într-o proporţie covîrşitoare, opera autorităţilor. Să trimiţi în Piaţa Universităţii, la oră de vîrf, jandarmi şi „mascaţi“ să îmbrîncească studenţi şi să pipăie profesori prin buzunare în căutare de nu se poate şti ce, totul sub privirile trecătorilor care începuseră să se adune intrigaţi în jurul intrării la Facultatea de Istorie, dovedeşte o teribilă lipsă de tact. Şi a fost cea mai bună publicitate pe care şi-ar fi putut-o imagina cei cîţiva lideri în cele mai extravagante vise ale lor. Chiar şi cei mai rezervaţi studenţi s-au indignat (pe bună dreptate!), şi chiar dacă nu ar fi avut altă raţiune, tot li s-a furnizat pe tavă un motiv de revoltă.
În ce a constat însă „revolta“?
Ea poate fi bagatelizată uşor şi, mai ales, poate fi demontată cu uşurinţă. „Revendicările“ au fost confuze şi improvizate, infantile, atunci cînd nu au fost de-a dreptul teribiliste, prost formulate, chiar şi cînd erau întemeiate. La scurt timp, au devenit şi contradictorii, diferite facţiuni revendicîndu-şi dreptul exclusiv de a reprezenta „masele“ şi asaltînd media cu mai multe „comunicate“, şi ele contradictorii.
Mult zgomot pentru nimic? O simplă furtună într-un pahar cu apă?
Da, se poate spune şi aşa, dacă ne referim doar la mizele explicite şi la impactul direct. Dar aceasta ar însemna să nu vezi pădurea din cauza copacilor. Şi ar presupune o anumită obtuzitate socială.
În zilele care au urmat, am aflat din presă şi despre începutul unei mici epidemii în mediul universitar, stîrnită de revolta celor de la Istorie. Referirile la epidemia mult mai extinsă Occupy around the World erau transparente sau chiar explicite. Avem şi noi, deci, „ocupaiul“ nostru? Să fie vorba doar de o simplă „formă fără fond“ pe care o preluăm din Occident în bună tradiţie românească?
Ei bine, aici nu m-aş mai grăbi cu răspunsul! Să ne întoarcem deci la studenţii de la Istorie şi să aruncăm o a doua privire, mai atentă.
La un moment dat, pe cînd părăseam „dezbaterea“ folosită ca preludiu la „revoltă“, am auzit un student formulînd următoarea deviză: revoltă fără motiv. Am tresărit, căci îmi suna, brusc, mult mai grav decît toate „motivele“ pe care le-am auzit şi pe care aveam să le aflu apoi din presă. Dacă „revendicările“ erau într-adevăr nerealiste (chiar şi atunci cînd vizau probleme dramatice, precum aceea a bugetului alocat educaţiei), „revolta“ era însă cît se poate de reală. Mai exact, sentimentul de revoltă era unul profund autentic (cel puţin la o masă critică de participanţi). Fără motiv, revolta avea motivaţii profunde pentru oricine îşi dădea osteneala să privească dincolo de aparenţe. Şi poate tocmai această nemulţumire surdă, difuză, nearticulată, dar tot mai împărtăşită şi explicabilă, este ceea ce ar trebuie să ne preocupe – şi să ne alarmeze. Mai mult, aşa nearticulată cum a fost, „revolta“ studenţilor de la Istorie a exprimat – fie şi la fel de nearticulat – o nemulţumire surdă şi difuză a unei mase mult mai largi de oameni.
Dar putea fi o astfel de revoltă mai „articulată“ şi mai pertinentă? Din păcate, nu! După ce model, cu ce limbaj şi cu ce competenţe, în condiţiile în care la noi încă nu există cu adevărat dezbatere publică şi tot ceea ce putem vedea sînt exerciţiul revoltei permanente din talk-show-uri şi disperările punctuale ale vreunui pensionar? Chiar şi cele mai simple revendicări sociale au nevoie de o cultură a revoltei. Ea permite conştientizarea motivelor şi formularea revendicărilor. Iar acestea pot fi negociate. În lipsa unui model social de revoltă, aceasta devine „fără motiv“, oarbă şi imprevizibilă. Iar dialogul social nu mai este posibil. Orice putere are astfel de ales între monologul autoritar şi dialogul preventiv. Opţiunea tot mai multor puteri actuale se îndreaptă însă spre o a „treia cale“: tirania de catifea a indiferenţei curtenitoare, un fel de voi spuneţi ce vreţi, noi facem ce ştim. Or, această „soluţie“ de guvernare este aceea care naşte „revolte fără motiv“.
Soluţia occupy everywhere & break whatever este deci justificată? Nu (iar la noi nici nu prea există acest risc – deocamdată...). Dar este explicabilă şi previzibilă. De la războaiele mondiale la cele domestice, cîte distrugeri au fost justificate sau „raţionale“? Doar că le puteai vedea venind şi mai util ar fi fost să le preîntîmpini decît să deplîngi, ulterior, răutatea umană... Categoric deci, nu aceste forme de violenţă „fără motiv“ sînt soluţia. Cu o condiţie: societatea să conştientizeze faptul că există o problemă şi să caute o soluţie reală! În caz contrar, riscul este ca alt soi de „soluţie“ să fie propusă de un fanatic charismatic...
Revenind la studenţii noştri, revolta lor poate fi considerată cum doriţi. Dar nu poate fi trecută cu vederea, şi cu atît mai puţin dispreţuită. Oricît de nerealistă ar fi fost, ea a avut însă loc – şi nu s-a încheiat... – iar în spatele ei se poate întrevedea o nemulţumire cît se poate de reală şi justificată. La care statul rămîne surd (cînd nu pune paie pe foc...). În aceste condiţii, există riscul să apară, la un moment dat, un Miron Cozma al lumii universitare, care să ofere el un „motiv“ acestei revolte mocnite!
P.S. Şi o sugestie: Revedeţi filmul britanic If. A fost produs cam prin 1968...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
