Trei motive de refuz
Dacă eşti român şi te găseşti prin Priştina, în mod sigur vei fi întrebat de ce guvernul de la Bucureşti nu recunoaşte independenţa Republicii Kosovo. Trecînd prin asemenea provocare, am fost nevoit să improvizez, să dau răspunsuri cît mai credibile, pentru a motiva încăpăţînarea antipatică a României de a nu recunoaşte de jure proaspăta entitate statală.
Săptămîna trecută povesteam cum, la o întîlnire cu junele viceministru de Externe al Kosovo, tema nu putea fi alta decît relaţiile diplomatice dintre cele două ţări. Kosovo îşi doreşte aderarea la Uniunea Europeană, lucru imposibil atîta vreme cît cinci state membre nu sînt dispuse să o recunoască. Am zis şi eu, blufînd uşor, că guvernele României au sprijinit campania internaţională împotriva lui Miloşevici („măcelarul“, „dictatorul“, „naţionalistul“) şi apoi au ajutat regimul politic care a urmat în Serbia, oferind asistenţă consolidării regimului democratic sîrbesc. România a înţeles că sîrbul Miloşevici este omul rău, nu sîrbul de rînd.
Mi-a replicat că, la Nürnberg, au fost judecate crimele poporului german, nu ale regimului nazist. De aceea, vezi Doamne, sîrbii ar merita să sufere pentru că Miloşevici a făcut atîtea şi atîtea blestemăţii. Cînd să zic „naşpa argumentaţie“ şi să mă retrag din polemică, omul îmi oferă, fără să vrea, prilej de a continua conversaţia. Îmi zice, aşadar, că înţelege grija României pentru judeţele Covasna şi Harghita. Ce să-i zic? Că, doar în logica kosovară, „Harcov-ul“ ar fi, într-adevăr, o preocupare? Am dat din cap, ca semn că sînt de acord. Dacă aş fi fost sincer, i-aş fi povestit ceea ce cred cu adevărat. Anume, că un partid (UDMR-ul) care, de atîta vreme, este partid de guvernămînt cu greu poate fi socotit drept secesionist. Că facţiunea mai radicală este, deocamdată, marginală şi nu preocupă foarte tare societatea românească. Sau că, în opinia mea, preşedintele Băsescu a invocat argumentul „Harcov“ mai degrabă pentru a tăia avîntul negociator al UDMR-ului în coaliţia de guvernare. Am tăcut şi am dat, matur, din cap. Să creadă ce-o vrea.
Numai că, în mine, s-a ridicat semeţ orgoliul de cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene. Drept pentru care, am dorit să dau o pildă de dreaptă judecată comunitară. Aşa că am semi-inventat, pe loc, un motiv plauzibil: frontiera externă a Uniunii. „Credeţi că e vreo fericire să ai în administrare graniţa externă a UE? Nu te ajută nimeni, toţi au pretenţii de securitate, fără să dea vreun ban.“ Le-am zis de spanioli, care se chinuie de decenii să securizeze zona Gibraltarului şi nu au primit, în 20 de ani, decît două vedete rapide de la Bruxelles. În rest, numai reproşuri. Le-am zis şi de italieni, şi de criza refugiaţilor libieni. Aşadar, România are tot interesul să „paseze“ frontierele externe ale UE unor noi state membre. Moldovei şi Serbiei, pentru a fi mai exacţi. Este vorba de dragoste frăţească, evident, dar cine a mai auzit de dragoste frăţească în materie de politică externă? „Bulgarii v-au recunoscut, pentru că prioritatea lor este aderarea Turciei, numai că voi ne-aţi dat numai bătăi de cap cu belelele pe care le-aţi creat sîrbilor. Cît de simpatici aţi vrea să ne fiţi? Rezolvaţi cu sîrbii, şi a doua zi rezolvaţi şi cu noi“, am zis, hotărît, european şi fără nici un mandat oficial. Adică, în cel mai pur spirit european posibil.
Habar n-am dacă ăsta este motivul forte al refuzului României de a recunoaşte Kosovo. Am improvizat iar gazdele au rămas, pentru prima oară, fără contraargument. Ba, a fost unul. Domnul Pleurat, absolvent al Facultăţii de (normal!) Medicină din Craiova, vorbind perfect româna, mi-a replicat: „Voi credeţi că sîrbii vă sînt recunoscători? Uite ce le fac românilor din Timoc“.
Doar coincidenţa a făcut ca, o săptămînă după argumentaţiile mele din Priştina, Traian Băsescu să facă o vizită în Valea Timocului. Acolo a spus clar: România şi-a pus pielea în saramură pe lîngă aliaţii occidentali, refuzînd să recunoască independenţa Kosovo. De aceea, ar fi cazul ca guvernul democratic şi etnic-tolerant al Serbiei de azi să acorde mai multă atenţie celor 1000 de oameni care au mai avut curajul să se declare români, în Valea Timocului.
Ce să zic? Avea dreptate.
Articol scris după o vizită de documentare la Priştina, organizată de Centrul Român de Politici Europene.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
