DEX şi Wikipedia

Primim, la redacţie, destule mesaje şi CV-uri de la tineri care vor să se angajeze. Unul dintre ele, de pildă, începea cu „scuzaţimi deranjul“ (sic!) şi, pe rîndul următor, îşi exprima rugămintea de a lucra „ca colaborator (sic!) în echipa dumneavoastră“. Mai jos, bineînţeles, solicitantul înşira acele calităţi despre care multele cărticele pe tema „cum să dai un interviu de angajare“ spun că sînt vitale pentru ca potenţialul angajat să facă o impresie bună: „capacitatea de adaptare, dinamismul, dăruinţa (iar sic!) şi spiritul de iniţiativă“. Aparent, o cratimă lipsă şi o cacofonie sînt greşeli mărunte, care pot fi puse pe seama grabei de a tasta la computer, nu? Şi e plină lumea de asemenea scăpări mărunte, de ce să ne batem capul cu fleacuri? Cînd omul, bunăoară, de-un paregzamplu, e dotat cu însuşiri majore care produc atîta mulţumire prin departamentele de HR – precum adaptarea, dinamismul, spiritul de echipă, capacitatea de a lucra în condiţii de stres, ambiţia, dorinţa de a fi performant etc. etc., mai contează că pune virgulă între subiect şi predicat, că are ezitări în plasarea cratimei ori că vorbeşte despre „jobul care vrea să-l obţină“? În definitiv, „formula evitării“ cacofoniei s-a generalizat deja chiar şi în situaţiile fără potenţial cacofonic (eu, „ca şi autor“ al acestui articol, sînt sigur că dvs., „ca şi cititori“, ştiţi la ce mă refer...). Important e să avem acele însuşiri majore cerute de piaţa muncii (adaptare, dinamism etc. etc.) – că doar de-aia ne-am revoltat împotriva dictaturii, să avem şi noi o piaţă a muncii! Iar pentru corectarea scăpărilor – că oameni sîntem, toţi greşim – ne ducem repede „pe net“ şi ne lămurim: DEX-ul e online, Wikipedia de asemenea, orice greşeală – fie ea de limbă sau de cultură generală – e la un click distanţă. Simplu, nu? Las’ că după ce avem cîte-o revelaţie pe dexonline, ne mai creşte un pic stima de sine...

Numai că observ, de la o vreme, cum tot mai mulţi iau DEX-ul şi Wikipedia drept un fel de referinţe unice şi definitive. Prin subsolul cîte unui articol din ediţia online a unei gazete, cîte-un comentator sprinten îl atenţionează pe autor că n-are dreptate, pentru că în Wikipedia scrie altceva şi altfel pe tema cu pricina. N-are importanţă că autorul a citit o bibliotecă întreagă la temă şi că e un expert în materie – a greşit că n-a luat în seamă şi glasul wiki. La televizor, am nimerit de cîteva ori peste moderatorii patriei de la Antena 3 şi Realitatea TV care îşi fundamentau un întreg talk-show pe definiţia din DEX a vreunei noţiuni fundamentale (din politică, economie, sociologie etc.) şi, de cîte ori vreun invitat din studio încerca să spună altceva, era adus la ordine; iar „ordinea“ era, evident, definiţia din DEX. Acum vreo două luni, faptul că ministrul Funeriu a folosit cuvîntul „inexactitudini“ a făcut înconjurul Internetului sub formă de „ştire“ (comentată intens pe bloguri), pe motiv că termenul cu pricina „nu e în DEX“. Carevasăzică, dl Funeriu foloseşte cuvinte nu doar „inexistente“, ci chiar ilegale, domnule: căci unde-i DEX, nu e tocmeală! Iar DEX şi Wikipedia sînt, de fapt, expresia metonimică a unei noi atitudini iuţi şi suficiente faţă de cunoaştere: „n-am găsit nimic pe net“ pe tema X începe tot mai mult să fie, pentru o întreagă generaţie, „nu există nimic pe tema X“. Inutil să le spui vajnicilor străjeri ai purităţii limbii române că DEX e doar un dicţionar explicativ, că el nu inventariază toate cuvintele limbii, că mai există şi alte dicţionare. Inutil să le spui că e un mare noroc să aibă varianta online a DEX-ului (şi a celorlalte dicţionare înregistrate pe dexonline.ro), dar consultarea rapidă a unui dicţionar e doar începutul, nu sfîrşitul procesului de cunoaştere. Mai există şi biblioteci; iar deocamdată – în ciuda marilor progrese – mediul online încă n-a ajuns să înmagazineze toată cunoaşterea lumii. Inutil să le spui hiperinformaţilor cu o bună viteză de tastare că Wikipedia e un proiect interesant, meritoriu şi util, dar nu poţi combate un om cu ştiinţă de carte şi cu pricepere într-un domeniu „pe baza“ revelaţiei personale că în Wikipedia scrie nu ştiu ce.

Nu e nimic rău în impulsul de a căuta rapid, cu mijloacele şi resursele oferite de tehnologia modernă, informaţii despre ceva. Dar a te mulţumi cu asta, a te baza – într-un dialog care se vrea consistent, într-o dezbatere care se vrea „de idei“ – pe ce-ţi scoate în faţă, la repezeală, prietenul Google arată nu doar suficienţă şi semidoctism, dar şi un mare dezechilibru intelectual. În cele spuse şi scrise de cei care l-au linşat pe ministrul Funeriu că a folosit un cuvînt „inexistent în DEX“ am întîlnit numeroase greşeli de limbă, inadvertenţe, dezacorduri, calcuri stupide după engleză. În timp ce-şi recomandă unii altora link-uri spre Wikipedia, numeroşi forumişti nu nimeresc cratima. Dar ştiu să dea o căutare pe Google şi au convingerea că „s-au prins“; găsesc un citat pe un blog oarecare şi trăiesc cu impresia că au lămurit problema. Nimic nou: încă de acum vreo 15 ani, Umberto Eco prezicea că problema Internetului va fi abundenţa infomaţiei (din surse bune sau proaste), aşa că va trebui să învăţăm s-o decimăm pentru a alege neghina de grîu. „Alfabetizarea digitală“ a luat-o înaintea alfabetizării propriu-zise.

Pe de altă parte, dacă sîntem dinamici, cu iniţiativă etc., de ce-am mai ţine cu dinţii de nişte biete reguli de vorbire şi scriere corectă? Cînd trăim revoluţia Internetului, cît o să ne mai ţinem după bucoavnele unor grămătici prăfuiţi? Răspunsul e simplu şi la îndemînă: pentru că de aici începe capacitatea bunei comunicări şi înţelegeri între oameni. Şi respectul faţă de reguli.