Anii '70

Într-o seară, am dat peste o emisiune, la TVR Cultural, cu şi despre actriţa şi cîntăreaţa Ileana Popovici (cine şi-o mai aduce aminte), nu mult schimbată faţă de acum 20 sau chiar 30 de ani. În acea emisiune erau inserate imagini cu ea cîntînd jazz împreună cu trupa lui Richard Oschanitzky sau jucînd în filmul Războiul de Independenţă. Mi-am adus aminte şi de alte pelicule de arhivă pe care le-am văzut recent, de exemplu, o scenetă cu Stela Popescu şi Alexandru Arşinel, tineri şi plini de haz. Toate imaginile acelea vechi mi-au stîrnit o ciudată nostalgie după anii ’70. Nu care cumva să creadă cineva că duc dorul comunismului. Perioada aceea, pe care am prins-o copil fiind, avea însă ceva de care astăzi îmi aduc aminte cu plăcere. Era un anumit lustru, un fel de stabilitate, cît poate fi vorba de aşa ceva într-un regim opresiv. Erau însă destui oameni care se perfecţionaseră în a face lucruri bune, în limitele date. Astăzi, libertatea şi diversitatea posibile sînt infinit mai mari. Canalele de televiziune sînt cu zecile, ca să nu mai vorbesc de Internet, unde poţi căuta orice oricînd, chiar şi acele programe din anii ’70. Cu toate astea, parcă lipseşte ceva din ce era atunci. Poate că şi din cauza restricţiilor politice şi chiar tehnologice, în emisiunile şi programele acelea existau un soi de coerenţă, de decenţă şi chiar un oarecare gust artistic care astăzi nu prea mai e de găsit. Poate faptul că majoritatea artiştilor şi a publicului aveau pe atunci un acelaşi inamic nenumit, o aceeaşi mare problemă care îi afecta pe toţi – comunismul – provoca un sentiment de solidaritate, o coeziune socială, fie ea şi de natură subversivă. Dacă în anii ’70 ni se ofereau puţine lucruri de care ştiam totuşi să ne bucurăm, se vede că acum destul de greu reuşim să alegem ceva dintr-o aparentă bogăţie de oferte.

Ei bine, locul unei înregistrări alb-negru în care o Ileana Popovici cînta jazz, înconjurată de o orchestră formată din domni eleganţi, îmbrăcaţi în costum, este astăzi luat de show-urile decoltate, cu mult sclipici, unde diverşi indivizi certaţi cu bunul-simţ şi cu orice fel de cod deontologic sau profesional (dacă nu cumva şi cu cel penal) se manifestă nestingheriţi. Oameni despre care nimeni nu ştie la ce se pricep, figuri care fac furori pe perioade scurte, pentru ca apoi să fie definitiv uitate.

Unde sînt un Toma Caragiu sau un Alexandru Bocăneţ, o Anda Călugăreanu ori un textier ca Mihai Maximilian, cu toată fineţea lor. Şi dacă ar mai exista, probabil că s-ar pierde prin ghiveciul actual de valori. Astăzi, la nici una dintre multele televiziuni autohtone nu mai găseşti ceva să pară gîndit şi prelucrat, bazat pe un scenariu scris dinainte. Totul e spontan, la voia întîmplării şi cu un singur mare reper: senzaţionalul. Şi acela, din ce în ce mai ieftin.

În aceeaşi seară, la TVR 2, am văzut şi un documentar despre Vladimir Vîsoţki. Un om cu adevărat senzaţional şi foarte departe de a fi ieftin. Şi am aflat că, în Uniunea Sovietică, artistul rebel era mult mai popular decît mi-aş fi imaginat. La înmormîntarea lui s-a adunat o mulţime enormă de oameni (pentru a participa la funeralii, mulţi părăsiseră stadioanele din Moscova unde tocmai se desfăşurau jocurile olimpice). Regizorul Andrei Nekrasov lansa acolo ideea că în acea vreme oamenii nu-şi puteau alege conducătorii, dar măcar îşi puteau alege cultura. Nu ştiu cît o puteau alege, dar am senzaţia că în ţările comuniste din acea perioadă exista o cultură neoficială mai bine ierarhizată. Valorile păreau să fie judecate după criterii mai clare decît astăzi.

M-am limitat la a vorbi despre televiziune, dar cred că povestea e valabilă şi dincolo de ea. Prin televiziune se întrevăd şi alte realităţi mai generale, legate de o epocă sau de alta (şi din cîte ştiu, din multe puncte de vedere, anii ’70 au fost de referinţă şi-n Occident). Societatea noastră n-a evoluat în sensul în care putea s-o facă. După acea epocă de uşor dezgheţ în care lumea gusta din roadele unei „slăbiri a şurubului“, cum se spunea, începută în anii ’60, atunci cînd neagra teroare a anilor ’50 părea depăşită şi se întrezărea posibilitatea regăsirii bucuriei de a trăi, au venit cenuşiii şi îngheţaţii ani ’80, care au transformat viaţa tuturor într-o adevărată cursă pentru supravieţuire. Revoluţia ne-a găsit cu foamea adînc înrădăcinată în minte şi cu orice urmă de coeziune socială destrămată. Lucrurile au început să se reclădească pe această bază foarte şubredă. Recuperarea pare încă haotică. Trăim într-o aiureală pe care singuri ne-am creat-o, în deplină libertate şi fără vreo scuză. Asta ne disperă. Organismul social a fost resuscitat, e viu acum, dar nu-şi mai ştie rostul. Evident că şi din anii ’70 ne putem aminti de o mulţime de lucruri groaznice, cu siguranţă că erau cu mult mai multe decît în zilele noastre. Dar, printre ele, mi se pare că era şi un firicel bun, chiar dacă subţire, care astăzi nu mai e. După Revoluţie nu l-am mai găsit ca să ne putem lega de el.