Independenţa Justiţiei

- povestea unei dezamăgiri -

În 9 noiembrie, am lansat la Parlamentul European prima carte a CRPE: EU approach to justice reform in Southeastern and Eastern Europe. Este rezultatul unui proiect de cercetare comparativă care a analizat reformele din justiţie şi mecanismele anticorupţie cerute de UE în relaţia cu şapte ţări din sud-estul şi estul Europei. Am ales două ţări membre (România, Bulgaria), trei candidate din Balcani (Croaţia, Serbia, Macedonia) şi două ţări care speră să devină candidate (Moldova şi Ucraina). O metodologie comună, gîndită împreună cu Laura Ştefan, cîte un raport de ţară şi un capitol comparativ – cam asta este cartea, pe care o puteţi descărca (gratis) de pe site-ul www.crpe.ro (e doar în engleză). Partea comparativă am scris-o împreună cu Laura Ştefan. Proiectul a fost finanţat de German Marshall Fund – Black Sea Trust, Fundaţia „Konrad Adenauer“ – Programul Statul de Drept Europa de Sud-Est şi Fundaţia „Soros“; le mulţumesc tuturor pentru susţinere. Opiniile exprimate, bineînţeles, ne aparţin mie şi Laurei şi nu-i implică pe finanţatori. Cartea a fost lansată în cadrul a două evenimente, unul la sediul GMF Bruxelles, o întîlnire cu uşile închise între experţi şi oficiali din ţările analizate şi din UE, şi o audiere publică la Parlamentul European organizată de CRPE şi de europarlamentarii Monica Macovei (România), Mariya Nedelcheva (Bulgaria), Ingeborg Grässle (Germania) şi Tadeusz Zwiefka (Polonia). Am ajuns la capătul unui proiect complex şi complicat şi l-am terminat cu felicitări din partea multora dintre invitaţii prezenţi. Merită să-i amintesc şi pe colegii mei Claudia Silaghi şi Andrei Popovici care m-au asistat în aceste opt luni ale proiectului. Iar pentru publicul Dilemei vechi, un fragment tradus din capitolul comparativ al cărţii, din partea care se referă la consiliile judiciare care guvernează justiţia (CSM în cazul nostru). Nişte păreri incomode şi uşor contra curentului, dar eu şi Laura ni le asumăm şi sîntem mulţumiţi că le-am expus acolo unde contează. (C. G.)

După 1990, s-a creat un trend în fostele ţări comuniste de a înfiinţa organisme independente care să guverneze sistemul juridic. Punctul de pornire a fost peste tot unul defavorabil: partidele comuniste au tratat justiţia ca pe un simplu instrument al politicilor guvernamentale. La rîndul lor, politicienii postcomunişti au intervenit şi ei frecvent în justiţie. Dar treptat magistraţii au început să-şi cîştige autonomia, cea mai comună soluţie fiind crearea acestor Consilii Judiciare care să autoguverneze justiţia. Din cele şapte ţări analizate de noi, şase au asemenea Consilii, care au membri aleşi direct de către magistraţi. Am comparat numărul celor aleşi cu numărul total de membri ai Consiliului, pentru fiecare caz în parte (vezi în carte Tabelul comparativ). Procentul membrilor aleşi de către magistraţi diferă de la o ţară la alta, de la majoritate la limită în Serbia şi Macedonia (54%), la majorităţi confortabile în Croaţia (63%) şi în România (73%). 

În Moldova, magistraţii au pierdut majoritatea în Consiliul Superior al Magistraturii, în 2008, după decizia preşedintelui Voronin de a schimba legea şi a scădea procentul membrilor aleşi de magistraţi, de la 58% la 41%. Ironia face ca Voronin să fi pierdut puterea în 2009, înainte ca legea să fie aplicată. Dar a fost aplicată de noul guvern, care cu această ocazie a numit noi membri în CSM, avînd acum o majoritate prietenoasă. Cazul Ucrainei este unul special, acolo membrii Consiliului nu sînt aleşi, ci doar reprezintă alte instituţii. 

Oricum, procentajele calculate de noi reprezintă o aproximare a relaţiei dintre justiţie şi celelalte puteri în stat. În unele cazuri, ministrul Justiţiei, procurorul general, şefii Curţii Supreme sînt membri din oficiu ai Consiliului. Acesta este cazul în Macedonia, Moldova, România şi Bulgaria. Participarea procurorului general poate crea probleme. Ca membru al Consiliului, el poate să ceară investigarea disciplinară a unor judecători. În Moldova şi Ucraina procurorii au abuzat de această putere în ultima vreme, cerînd anchete faţă de judecători care nu dăduseră sentinţele cerute de procurori. În Serbia, şeful comisiei juridice a Parlamentului este membru din oficiu al Consiliului, iar Parlamentul croat trimite doi parlamentari ca membri. O practică uzuală este ca parlamentele să numească şi alţi membri din afara magistraturii: profesori de drept (Croaţia, Moldova, Macedonia) sau reprezentanţi ai societăţii civile, propuşi de ONG-uri (România). 

Acest design instituţional complex a fost gîndit pentru a proteja justiţia de interferenţele politice. Dar acest scop a fost atins doar parţial. În 2009, noul guvern instalat în Moldova (după violenţele politice din acel an) a fost destul de norocos să beneficieze de o lege votată de fostul regim. Dar acest noroc este rar pentru politicieni. În Bulgaria, majorităţi parlamentare abia instalate au încercat să schimbe legea pentru a întrerupe mandatul curent al Consiliului şi a numi  noi membri. Această strategie a funcţionat în 1998. În 2009, un imens scandal de corupţie i-a vizat pe unii membri ai Consiliului şi a fost discutată o nouă schimbare a legii pentru a întrerupe mandatul acelui Consiliu, dar ideea a fost ulterior abandonată. În alte cazuri, strategiile de control sînt mai isteţe şi mai subtile. România a schimbat legislaţia în 2003 (la cererea UE) şi a luat de la Ministerul Justiţiei puterea de a sancţiona şi de a controla cariera magistraţilor, dînd aceste puteri către CSM. Dar alegerile pentru un nou CSM au fost organizate abia la sfîrşitul lui 2004, înainte de alegerile generale, şi într-o manieră atent controlată. Drept urmare, acel CSM a fost ocupat de protejaţi politici ai Guvernului de pînă în 2004, iar mandatul lor a durat pînă în 2010. 

Politicienii au trebuit să recurgă la asemenea scheme de control indirect pentru că voiau să-şi păstreze puterea asupra justiţiei. Transferul de puteri de la politicieni la magistraţi a fost o schimbare recomandată de Comisia Europeană, care a cerut guvernelor să delege puteri către Consiliile Judiciare. Prezumţia a fost că autonomia faţă de politic va îmbunătăţi sistemul şi va elimina barierele faţă de anchetarea corupţiei de înalt nivel. Acum înţelegem că această prezumţie a fost prea optimistă. Noile consilii judiciare nu au confirmat aşteptările şi speranţele investite în ele de către ONG-uri şi de către Comisia Europeană. În Bulgaria, doi membri ai Consiliului au fost înregistraţi cînd negociau vînzarea unor posturi în magistratură, în 2009. Reacţia Consiliului la acel scandal a fost considerată slabă şi nu a fost lansată nici o anchetă penală. Cei doi doar au demisionat din Consiliu, dar şi-au reluat joburile anterioare, ca magistraţi (pentru detalii despre acest scandal, a se vedea capitolul din carte despre Bulgaria). În 2010 şi 2011, numirea suspectă a şefilor de la tribunalul din Sofia şi de la tribunalul suprem administrativ a dus la un val de critici publice la adresa Consiliului. Doi membri (dintre cei aleşi de către judecători) au demisionat din Consiliu, protestînd faţă de activitatea acestuia. Au fost susţinuţi de către ONG-uri şi de către opinia publică, iar o petiţie online care cerea reforma Consiliului s-a bucurat de susţinere. 

(Ne oprim aici cu povestea Consiliilor Judiciare pentru această săptămînă. În numărul viitor, vom continua expunerea motivelor de nemulţumire faţă de ele şi vom încheia cu o concluzie optimistă. Veţi vedea că CSM-urile au dezamăgit, dar fără ele e şi mai rău, prin Serbia sau Ucraina, de pildă.)