Socrates
Ce ne-a rămas de la Socrates, nu atenianul, ci brazilianul?
Nu ştiu ce ne-a rămas. Ştiu că mi-a rămas copilăria în urmă, la televizoare cu emisie incertă, în care echipamentul gălbenuş-albastru al Braziliei forţa limitele tubului catodic. Un tip înalt, mereu cu capul sus, buclat şi nebărbierit, un fel de zeu coborît din marmură, de la care te aşteptai să zburde în toată goliciunea unei sculpturi antice, cu toate flamurile în vînt. Greşiţi, Socrates era atenian, nu brazilian, căci îl interesa ideea de frumuseţe, şi nu cea de rezultat care ne-a obişnuit să abandonăm jocul ca un peşte vechi pe o tarabă de comerţ stradal. Nu-l recunosc pe cetăţeanul buhăit, tîrît în groapă de ficatul care n-a mai apucat să-şi vadă schimbarea la final de meci.
Dar cînd ai fost nemuritor şi devii muritor, n-ai altceva de făcut, se pare, decît să-ţi pui în aplicare moartea, profesionist şi fără întîrziere. Socrates a fost un fericit. N-a avut de numărat zeci de milioane de euro, cît ar fi costat talentul lui azi. N-a trăit această nenorocire. A jucat fotbal, nu marketing. Aşa că nu ştiu ce ne-a rămas de la Socrates. Mă uit împrejur şi am senzaţia că mai nimic.
