Intelectualii spun lucruri trăsnite
O carte de curînd apărută a lui Lucian Boia (Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950) stîrneşte, deopotrivă, melancolia, perplexitatea, panica şi compasiunea. E o carte despre modul cum au traversat intelectualii autohtoni o perioadă istorică trepidantă, de la dictatura lui Carol al II-lea pînă la dictatura comunistă, trecînd prin episodul legionar, cel antonescian şi cel, ambiguu, dintre august 1944 şi decembrie 1947. Bilanţul, s-o spunem cu onestitate, e trist. Ştiu: nu trebuie să ne grăbim să aruncăm piatra, „bietul om“ e „sub vremi“, nimeni nu-şi poate evalua corect rezistenţa la compromis, înainte de a fi fost personal „ispitit“, ameninţat, torturat. Dar, uneori, ceea ce e spectaculos e derapajul voluntar, practicat în afara oricărei constrîngeri, a oricărei spaime. Brutal spus, capacitatea intelectualului de a bate cîmpii e, adesea, direct proporţională cu inteligenţa sa şi nu are altă explicaţie decît o gravă carenţă a simţului pentru real, o complicată specie de orgoliu şi diferite forme de candoare, mai mult sau mai puţin vinovată.
Ce-l putea determina pe Petre Ţuţea să se declare, în 1933, în revista Stânga (sub pseudonimul P. Boteanu), încrezător „în devenirea socială, aşa cum a fost formulată de părintele socialismului modern“? Sau să laude bolşevismul ca pe „o nouă sinteză în care scopurile statului se identifică pentru prima dată în istorie cu aspiraţiile maselor“. Probabil că acelaşi entuziasm abstract, aceeaşi ideaţie exaltată, care l-au făcut, ulterior, să treacă la dreapta, ba chiar la extrema dreaptă. La fel va fi fost şi cu alţi aderenţi ai comunismului, care însă au rămas fideli pînă tîrziu opţiunilor lor, nu neapărat din oportunism. E adevărat că mari intelectuali europeni au trecut prin umbra aceloraşi fantasme ca şi intelectualii români. Fenomenul rămîne, însă, tulburător. (Un alt exemplu ar fi Sandu Tudor, viitorul călugăr şi martir al închisorilor comuniste, înfrăţit, în gazeta sa Floarea de foc, cu Sahia şi Zaharia Stancu împotriva unora ca Mircea Vulcănescu.) Cum să-l înţelegi pe Eugen Ionescu, înclinat mai curînd spre stînga, dar acceptînd postul de diplomat antonescian? Cum să înţelegi, apoi, dorinţa lui din februarie 1948 (două luni după abdicarea regelui) de a căpăta o numire în Franţa din partea noului stat român? Asta după ce declarase lucruri enorme de genul: „De Gaulle – un reacţionar“, „Noica – un imbecil“, „Eliade – un mare vinovat“ (în suita răzmeriţei din Nu, unde dădea de pămînt, de-a valma, cu Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu şi alţii). „Vinovatul“ Mircea Eliade avea, pe de altă parte, şi el, în 1932, cuvinte încurajatoare despre „literatura adevăraţilor comunişti“. Trecerea de la extrema dreaptă la retorica extremei stîngi e la fel de amuţitoare ca cea a lui Petre Ţuţea pe direcţia inversă. Fostul legionar Ion Barbu „înfiera“, în 1950, imperialismul şi universităţile americane „unde tinerimea fumează ţigări cu opiu şi cultivă promiscuitatea trupească“. Un şoc, pentru mine, a fost să aflu că George Enescu a acceptat să fie şef al subsecţiei de muzică la ARLUS şi, apoi, candidat parlamentar pe listele unor formaţiuni politice anexate de comunişti.
După decembrie 1947, situaţia se schimbă. Se conturează, tot mai clar, orizontul terorii. În asemenea condiţii, fiecare se descurcă pe cont propriu, conform principiilor şi alcătuirii sale interioare. Unii (Victor Eftimiu) îşi slujesc, nonşalant, interesul personal. Alţii sînt pur şi simplu derutaţi (Rădulescu-Motru: „Dacă n-aş fi prea bătrîn, partidul în care m-aş înscrie astăzi ar fi partidul comunist“. Comarnescu, tentat cu ocuparea catedrei de engleză: „Poate să am şanse, dacă intru în partid“). Alţii, ca George Călinescu, pendulează, isteric, între irascibilitate imprudentă şi supensia necontrolată (dar „lucrativă“) a criteriilor (demolarea lui Maniu şi monumentalizarea bezmetică a lui A. Toma). Alţii, în sfîrşit, duc duplicitatea spre limite greu digerabile (de la C. Daicoviciu şi P.P. Panaitescu, la vag sinistrul Iorgu Iordan). Mai bine iese Tudor Vianu, în mod evident marcat de frică, incapabil să mintă sfruntat, stîngaci în eforturile lui de acomodare, mereu pe muchie de cuţit, sub protecţia amicală a lui Ralea.
Cartea lui Lucian Boia abundă în informaţii năucitoare, surprize şi subînţelesuri. E un document esenţial pentru cine vrea să înţeleagă istoria naţională, mintea cărturarilor şi, mai ales, conştiinţa lor. Nu vreau să judec pe nimeni. Aş trage o singură concluzie: ar fi bine ca intelectualii să se gîndească de zece ori înainte de a emite sentinţe „deştepte“ şi înainte de a adera la un crez sau la un personaj charismatic. În rest, vorba lui Alecu Russo: „Dumnezeu să ierte trecutul!“.
