Despre vedenii şi vise

Am noroc. Dimineaţa, la trezire, îmi dau seama că am avut unele vise, dar, de cele mai multe ori, nu-mi amintesc aproape nimic din anecdotica lor. Spun că am noroc, pentru că, ascultînd sau citind ce vise au alţii, trăiesc mici momente de panică, amestecată cu invidie. Freud şi Jung, de pildă, povestesc lucruri halucinante. Vă dau un exemplu (din Jung): „Se făcea că merg pe o pajişte amplă, în mijlocul căreia descopăr o groapă zidită. Cobor de-a lungul gropii şi mă trezesc într-o încăpere subterană cu o singură piesă de mobilier: un tron. Pe tron, văd un trunchi de copac, dar observ că e vorba de un trunchi făcut din carne şi piele şi că în vîrful lui e amplasat un ochi. E momentul în care aud desluşit vocea mamei mele, care îmi spune: «e Mîncătorul de oameni!» În mintea mea, ceea ce văd se asociază, inexplicabil, cu imaginea lui Iisus. Abia într-un tîrziu, înţeleg că am dinainte un simbol falic şi că particip la o iniţiere în misterele chtonice, misterele Pămîntului“. Faţă de asemenea compoziţii baroc suprarealiste, bietele mele vise (că vreau să strig, sau să fug şi nu pot, că mă prăbuşesc într-un hău, sau că stau de vorbă cu rude sau prieteni defuncţi) sînt de o platitudine, de o previzibilitate stînjenitoare. Cred sincer că oamenii „normali“, ca dumneavoastră şi ca mine, nu visează asemenea pagode simbolice decît rarisim. Şi că, de regulă, le uită. Dacă ar visa aşa ceva noapte de noapte şi ar trăi hăituiţi de visele lor, ar ajunge rapid să-şi înghită şosetele, să plece de-acasă în chiloţi şi, în final, să adoarmă pe canapeaua unui psihanalist euforic.

Nu vreau, totuşi, să iau în glumă lucruri serioase. Universul descoperit de Jung nu e o simplă închipuire divagatorie. E o lume, un teritoriu misterios, de a cărui frecventare, fie şi episodică sau repede uitată, nimeni nu e scutit. Undeva, între domeniul simţurilor şi cel al ideilor, există un „istm“, o „selva oscura“, un minereu de „imagini“ care ne hrănesc şi ne îndrumă. Ne petrecem, totuşi, jumătate din viaţă în somn. Problema e cum să administrăm, în mod igienic, nesmintitor, acest straniu registru al realului. În termenii lui Novalis: Cum să nu lezăm „pudoarea zeităţilor visului“?

E nevoie de un exersat şi riguros discernămînt pentru a nu te pierde în hăţişul interiorităţii tale, al eului tău nocturn, al „inconştientului colectiv“. Cine dispune de un asemenea discernămînt? Răspunsul „tradiţional“ propune, ca fiind salutar, oficiul duhovnicului. Răspunsul contemporan te trimite la un psihiatru de o obedienţă sau alta. Garanţii ultime nu poţi avea nici de o parte, nici de alta. E recomandabilă prudenţa, disciplina reperelor ferme, luciditatea. A te aventura nepregătit, neasistat, exaltat, în zona onirică, a te abandona vedeniilor (nocturne sau diurne), a te bălăci, extatic, în apele neptuniene ale sufletului e a te juca cu focul. Şi spunînd asta mă gîndesc mai ales la „experţi“, la „specialişti“, la cei care iau asupra lor responsabilitatea ghidajului „profesionist“. Căci am observat un lucru: marii fondatori ai psihoterapiei – cei din categoria şi de anvergura lui Jung – păstrează, mereu, un ton precaut: fac loc relativismului metodologic („pentru mine – spune Jung într-o scrisoare către Evans Wentz – agnosticismul este de rigoare“), nu se sfiesc să aibă dubii („nu există – Jung dixit – o tehnică de interpretare a viselor perfect verificată“), tatonează, semnalează riscuri, cultivă ample teritorii de interogativitate. În schimb, urmaşii, „adepţii“, epigonii se lăfăie în certitudini. Ştiu tot, explică tot, au oricînd la îndemînă soluţii. N-au nici o ezitare să-şi transforme cabinetul în laborator şi pacienţii în carne de tun pentru experimente primejdioase şi adesea ireversibile. Această suverană încredere în sine mă tulbură. Mă îngrijorează. Aproape că prefer radicalismul (strategic) al cîtorva Sfinţi Părinţi, care interziceau formal frecventarea viselor şi a vedeniilor, ca provenind, mai întotdeauna, din surse impure. 

P.S. Aceste reflecţii mi-au fost prilejuite de o spectaculoasă apariţie editorială: Cartea Roşie a lui Carl Gustav Jung. Dincolo de riscanta „bombă“ psihologică pusă pe piaţă, ea merită omagiul necondiţionat al publicului, al amatorilor şi profesioniştilor. Editura Trei, Vasile Dem. Zamfirescu şi colaboratorii săi planează generos deasupra crizei generale, arătînd că, în România, totul e posibil. Chiar şi performanţa de calitate.