Măcelul din Delta Dunării
Dacă n-ai fost niciodată în Delta Dunării, poţi să trăieşti liniştit cu iluzia, formulată ca-n vechile reportaje, că „la vărsarea bătrînului fluviu în Marea cea Mare, îşi întinde braţele gigantice o minune a naturii, un adevărat paradis al peştilor, păsărilor şi animalelor“. Fără ocazia de a fi călcat, măcar o dată, pe „meleagurile de legendă ale comorii naturale de la capătul Europei“, în mintea oricui poate dormi, la adăpost de orice zgomot deranjant, ideea că Delta arată ca-n compunerile şcolare care vorbesc despre „perla celei mai frumoase şi bogate ţări din Europa“. Însă cine a ajuns pe acolo ştie foarte bine că, dincolo de frumuseţea canalelor, a lacurilor şi a grindurilor, descoperi mizeria aşezărilor umane, masacrul peştilor, care plutesc cu burţile în sus, graţie tehnicilor moderne de ucidere cu curent electric, măcelul păsărilor şi animalelor sălbatice, vînate cu cele mai sofisticate scule cu lunetă, şi, cu voia dumneavoastră, deloc ultima pe listă, nerespectarea oricărei legi referitoare la vreo specie protejată.
Ai poftă de o bucăţoaie de sturion? Nu-i problemă. Vrei să haleşti cu lingura nişte icre negre şi să le adormi sub o peliculă fină de vodcă rusească? Se rezolvă. Poţi să bagi la maţ un borş din care nu lipseşte nici un soi prohibit, după care să te lupţi cu morunul şi cu cega, date prin mălai, odihnite în tigaie pînă cînd prind crusta aia năucitoare, şi aşejate, pe urmă, lîngă nişte mămăligi bestiale, păzite din toate părţile de mujdeiuri frecate cu ulei, apă minerală şi oţet. Dacă zici, cu nodu-n gît şi valuri de salivă curgîndu-ţi agale pe piept, că nu mînci soiuri prohibite, se rîde de tine ca de prostu’ satului sau se dau coate şi ghionturi însoţite de priviri care întreabă „cine l-a adus pe tîmpitu’ ăsta?“. Bătrînii pescari lipoveni cu bărbi sure şi vorbe de duh, fumînd pipe şi emiţînd teoreme o dată la cinci fraze, se odihnesc în cărţi mucegăite. Imaginea idilică a Deltei furnizează, la ora asta, deseori, nişte portrete mai puţin lucrate, adică nişte mecle de abrutizaţi rătăciţi etern în alcool, chipuri de femei chinuite, cu program săptămînal de bătaie, copii aspri şi necăjiţi. Ici şi colo mai găseşti cîte un profesor, cîte un fost inginer piscicol, sau, pur şi simplu, cîte un om normal, cu bun-simţ, care nu şi-au pierdut speranţa şi trag nădejde că, într-o bună zi, s-o întîmpla ceva bun şi prin părţile alea.
Delta e plină de terenuri neîntabulate. E vorba de suprafeţe foarte mari de teren asupra cărora s-a lăsat, de ani buni, o linişte adîncă şi profund voită. Concesiuni de luciuri de apă, largi spaţii de vînătoare, terenuri imense îşi aşteaptă cohortele de stăpîni care, deocamdată, stau mai la umbră, fără nici un interes în dezvoltarea locurilor, care ar deveni mai accesibile şi mai supuse ochiului public. Dubioşeniile, complicităţile şi îmbîrligăturile se adună într-un strat mult mai gros decît mătasea broaştei, iar mitomania, zvonurile, minciuna patologică şi răutatea gratuită circulă mai rapid ca mormolocii dintr-o baltă. Toată lumea urăşte pe toată lumea. Toţi sînt conştienţi că, teoretic, locuiesc în inima unei comori. Pentru că averea asta colosală e înconjurată de un cerc solid de hiene care aşteaptă răbdătoare să se prăbuşească totul, în interiorul comorii, oamenii au devenit nişte şacali care se mănîncă între ei. Puţinii romantici care mai cred în ceva se autoizolează sau încearcă să rămînă normali la cap, văzîndu-şi de ale lor şi nebăgîndu-se în nimic din ceea ce are legătură cu politicile locale. Totul e la voia întîmplării, sub un strat subţire de aparenţă a preocupării autorităţilor, iar cele cîteva ONG-uri, care merg acolo nu doar în vacanţă sau la pescuit, obţin azi mici victorii care se transformă în înfrîngeri peste cîteva zile.
Deşi au făcut zgomot ca nişte apucaţi, puţinii apărători ai Deltei au suferit, zilele astea, o înfrîngere sinistră. Adevărul e că toţi suferim înfrîngerea asta cruntă, fără să avem habar. În urma unui incredibil lanţ de complicităţi, vînătoarea va fi din nou permisă în Rezervaţia Biosferei, ca „activitate tradiţională“ care va ajuta fundamental, cică, la recuperarea valorilor şi la revitalizarea acelor locuri. Rîsu’ Planetei! Adică vînătorii străini, care mai au un pic şi vin în Deltă la vînătoare sportivă cu mitraliere pe maşini blindate şi cu rachete care detectează penele şi căldura tîrtiţei de raţă, domnii care omoară animale şi păsări trăgînd ca bezmeticii ar trebui să contribuie la revitalizarea zonei şi la recuperarea valorilor tradiţionale ale acelui spaţiu. Şi-o să salvăm Delta din taxele de vînătoare pe care le plătesc cetăţenii europeni, veniţi să mierlească tot ce zboară şi ce mişună prin locurile alea. La salvarea asta extrem de ingenioasă or să contribuie, la fel de inspirat, şi pescuitul cu curent electric, şi lipsa de interes faţă de salubrizarea unor aşezări şi zone sufocate de gunoaie, şi ignorarea totală a proceselor de degradare biologică. Aşa cum, la fel de bine, în linia acestui raţionament strălucitor, salvarea pădurilor din întreaga Românie constă tocmai în încurajarea tăierilor sălbatice şi ilegale, care cosmetizează dealurile patriei, aducîndu-le la frumuşeţea originară, de după Big Bang.
România se defineşte, în felul ăsta, ca cea mai spectaculoasă ţară din Uniunea Europeană. Ce brand de ţară poate funcţiona mai bine, mai suplu, mai atractiv, mai seducător? Paradis sexual, cu preţuri bune şi marfă de calitate, Rai al îmbîrligătorilor care nu mai pot da ţepe pe la ei şi caută locuri mai autentice, mai pure, mai nepervertite de civilizaţie, Sîn al Lui Avram, pentru amatorii de carnagii care vor să spulbere raţa sălbatică în zbor şi să găurească între ochi orice animal cu blană care se furişează prin tufişuri. Poftiţi în Deltă, în Grădina Carpaţilor, unde Tarantino ar privi în gol, depresiv, răvăşit de faptul că ideea lui despre măcel e uşor infantilă, depăşită, slăbuţă.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
