Cea dintîi fericire

„Fericiţi cei săraci cu duhul…“ 

Cînd a murit Ernie Rizzo, faimosul detectiv particular din Chicago, multe taine ale marelui oraş au rămas pecetluite pentru totdeauna. Într-o seară, în rumoarea veselă a unei petreceri cu sute de invitaţi, mi-a povestit o asemenea taină, fără să divulge identitatea celor implicaţi, şi m-a întrebat ce cred.

„Chiar în primii ani de meserie, prin 1970, am fost angajat de un om important să-i urmăresc soţia. Omul bănuia că îl înşală. Aveau un fiu la care ţineau amîndoi enorm, îl educau la cele mai bune şcoli, îl pregăteau pentru un viitor măreţ şi bărbatul se gîndea nu atît la el însuşi, cît la trauma copilului dacă ar afla pe neaşteptate că mama lui are un amant, aşa că omul era foarte agitat şi tensionat. M-a plătit bine şi mi-a cerut să nu întrerup nici o secundă supravegherea soţiei sale. Am urmărit-o vreme de trei sau patru luni. Femeia era serioasă, nici vorbă de amant, dar stînd pe urmele ei, am aflat un mare secret. Am surprins o conversaţie între ea şi cea mai bună prietenă a ei, din care reieşea că ea mai avea un copil, despre care nu ştiau decît ele două. În prima ei tinereţe, pe la 18 ani, cu mulţi ani înainte de a-l cunoaşte pe actualul soţ, a născut un băiat pe care, speriată fiind, l-a abandonat. De departe, a reuşit să mai afle cîte ceva despre el, dar de cîţiva ani îi pierduse urma complet. O chinuia gîndul că nu ştie nimic despre copil – acum bărbat în toată firea – şi se confesa prietenei. La rîndul ei, prietena părea că ştie toată povestea de multă vreme şi mi-a fost uşor să înţeleg că era marele lor secret. Cînd am făcut raportul pentru cel care mă angajase, nu am ezitat mult să mă decid să nu-i spun nimic despre secretul soţiei lui. În fond, mă angajase să aflu dacă şi cu cine îl înşală soţia lui şi eram bucuros să-i pot raporta că soţia lui nu-l înşela cu nimeni. Dar am rămas cu secretul ei – acum eram trei care-l ştiam. În cursul acelei confesiuni, am putut afla numele copilului abandonat şi orfelinatul în care crescuse, aşa că, îţi imaginezi, nu mi-a fost greu să-i dau de urmă. L-am găsit într-un cartier curat şi liniştit al oraşului şi nu mi-a luat mult timp să-mi dau seama că era un om cu adevărat fericit. Ducea o viaţă exemplară. Muncea la un garaj al cărui proprietar era, cîştiga bine şi jumătate din ce cîştiga dona anonim orfelinatului în care crescuse. A crescut bine şi frumos, s-a căsătorit şi are la rîndul lui două fetiţe, are o casă cochetă a cărei ipotecă o achită regulat, fără nici un fel de problemă, are o barcă pe lac şi navighează cu familia cît e vara de lungă, merge săptămînal la biserică şi mulţumeşte Celui de sus pentru ce are. Asta, se pare, îi produce o mulţumire sufletească completă. Nu are habar cine îi sînt părinţii, ştie că a fost abandonat de persoane necunoscute, dar se consolează senin cu ideea că Dumnezeu este, oricum, părintele fiecăruia dintre noi. Din cînd în cînd, cam o dată pe an, îl verific discret doar să văd ce mai face. Viaţa lui fericită este de o liniaritate uimitoare. Nu există sincope. În partea cealaltă, fiul oficial al mamei sale şi al omului care m-a angajat a ajuns exact ceea ce fusese plănuit să ajungă: unul dintre cei mai puternici politicieni ai Americii. Îl ştii sigur, îl vezi la televizor toată ziua. Între timp, mama lui a murit, a murit şi prietena ei. Sînt singurul care ştie că politicianul, despre care mulţi spun că ar putea ajunge chiar preşedintele Americii, şi garajistul anonim sînt fraţi. Cînd îl văd pe politician la TV sau cu diferite ocazii, mă uit la el şi mă întreb cum ar fi dacă ar afla că are un frate. Nu ştiu de ce, m-am ataşat mult de povestea asta. De fapt, m-am ataşat de dilema morală pe care o ridică: să le spun sau nu? Îţi mărturisesc că fericirea fratelui abandonat este principala mea problemă. Şi-o spun ca unul care scotoceşte dormitoarele oraşului acesta de 40 de ani şi a văzut tot, dar absolut tot ce-ţi poţi imagina că pot face oamenii, şi încă mai mult decît atît şi, prin urmare, sînt unul care are o părere foarte proastă despre oameni: nu există om mai fericit şi mai echilibrat decît garajistul acesta. Oh, duminică, după ce vine la biserică, cîntă la clarinet de-ţi rupe inima. A învăţat la orfelinat să cînte la clarinet… Să zicem că aş merge la el şi i-aş spune, cu probe, că faimosul om politic pe care sigur îl ştie de la televizor este fratele lui? Nu ştiu, poate îl place sau poate îl detestă ca politician, habar n-am, dar îţi imaginezi ce şoc ar fi pentru el? Apoi, nu ştiu cum va reacţiona politicianul. Probabil, la început, nu va crede. Îşi va imagina că garajistul e un escroc în căutare de ceva bani. Ceea ce l-ar distruge pe garajist. Sau, dimpotrivă, poate că îl va primi bine, cu emoţie şi lacrimi – dar chiar şi aşa, viaţa garajistului se va schimba. Şi din cît îi e de bine acum, orice fel de schimbare nu poate fi decît aducătoare de probleme pe care fericitul de el, acum, nu le are. Atunci, de ce să le spun? Vieţile lor par a-şi fi găsit rosturile. De ce să mă bag eu? Pe de altă parte, orice om are dreptul să ştie adevărul. Sînt, totuşi, fraţi şi eu sînt singurul care ştie asta....Tu ce zici să fac?“

Un an mai tîrziu, Ernie Rizzo a murit. Politicianul, care ar putea ajunge preşedintele Americii, dacă nu cumva o fi şi ajuns – trebuie să verific – şi garajistul, cel mai fericit om din lume, nu vor şti niciodată că sînt fraţi.