EDITORIALE ȘI OPINII

Un impuls impur – a fi util şi futil – mă îndeamnă să deschid ceea ce numesc jurnalul meu public (pe cel intim mă feresc dîrz să-l folosesc) şi să vă pun la dispoziţie unele date ale vieţii interne şi externe din urmă cu fix 15 ani – şi anume prima jumătate a lunii noiembrie 1996.

Mi-e ruşine de felul în care călcăm în picioare sau măscărim orice fel de etichetă, orice fel de protocol. Nu ştiu cum se face, dar, cînd sîntem puşi în situaţii de acest fel, ne comportăm ridicol. Devenim mici, umili, încurcaţi, adevărate definiţii ale neadecvării. Asta dacă nu reacţionăm invers, simţind neadecvarea şi răspunzînd agresiv, necontrolat.

De ce bate Bute tot? Pentru că e bun, deştept şi canadian. Pentru că e un mare sportiv şi un excelent businessman. Pentru că a ştiut – vorba lui Toma – pe ce potecă s-o apuce ca să ajungă într-o poieniţă cu salarizare maximă. Pentru că ştie că ne place. Pentru ţuica şi cîrnaţii de după. Pentru cîrnaţii de pretutindeni.

Pot număra pe degete de cîte ori am mers la spectacole de balet. Şi parcă mai mereu a fost vorba de Lacul Lebedelor. O dată, la New York, la Metropolitan Opera, prin 1993, cînd prim-balerină la American Ballet Theater tocmai devenise Nina Ananiaşvili. După o zgomotoasă tropăială a lebedelor de rînd, a apărut Nina, ca un abur, smulgînd spectatorilor exclamaţii înăbuşite de uluire.

–  Bună, Ciorbiţă, spune! Sînt în autobuzul 226 şi mă pregătesc să cobor. Şoferul tocmai vorbeşte în staţie cu cineva „de la centru“. –  Bine, Ciorbiţă, aşa o să fac. Să trăieşti!

Niall Ferguson este un tip mişto. Înainte de a fi un intelectual celebru, controversat şi sclipitor, e un tip mişto. Care scrie cărţi mişto. Se vede la el plăcerea de a-i irita pe învîrtitorii de clişee şi pe corecţii politici. Stînga britanică adoră să-l urască, şi el adoră să o enerveze. A scris cea mai bună istorie a Imperiului Britanic, numită chiar aşa – Empire.

L-am întîlnit, cîndva, pe dl Mihai Gâdea, pe vremea cînd începuse o emisiune de interviuri la Realitatea TV. Mă invitase foarte politicos la un dialog şi lucrurile s-au desfăşurat civilizat. La plecare, dl Gâdea a avut chiar gentileţea să mă ducă acasă cu maşina proprie, aşa încît, pe drum, am putut schimba, în continuare, cîteva gînduri.

Turtit între atîtea subiecte de mare actualitate (sau, mă rog, ceea ce cred televiziunile noastre că ar fi „actualitatea“) şi cu faţa luată de „ameninţarea“ referendumului din Grecia, bietul nostru plebiscit din judeţul Constanţa, desfăşurat duminica trecută, a rămas mai degrabă necomentat. Deşi cred că merită puţintică atenţie.

Dacă provincia se numeşte Kosovo înseamnă că toţi locuitorii ei, indiferent de etnie, ar trebui să se numească „kosovari“. În opinia mea, cuvîntul este o pură invenţie de uz mediatic. „Kosovarii“ – de care am auzit la CNN acum cîţiva ani – nu există. Există albanezi (majoritari) şi sîrbi (minoritari) în Kosovo.

Să lăsăm puţin cifrele. Sau, mai bine zis, să privim dincolo de ele. Criza greacă ar putea avea consecinţe politice mai profunde decît credem. Grecia a aderat la Uniunea Europeană în 1981, la doar şapte ani de la instaurarea democraţiei, după dictatura coloneilor. Şi iat-o, la 30 de ani de la aderare, cu finanţele vraişte.

Au trecut suficiente zile de la discursul Regelui Mihai I în Parlament, la 25 octombrie. Am avut, aşadar, răgazul să citesc mai toate reacţiile, comentariile şi opiniile. Aşa cum mă aşteptam, am găsit tot ce se putea găsi: de la „istoric“, „memorabil“, pînă la „nimic deosebit“, „moft“, „irelevant“, „degeaba“.

Într-una din serile astea, trecînd pe lîngă casa Coandă, am observat că au dispărut şi plăcuţa care anunţa că acolo este ambasada Algeriei, şi panoul de fotografii care voia să atragă turişti, şi ghereta santinelei care păzea ambasada. S-a schimbat statutul casei cu nr. 29 de pe Bulevardul Lascăr Catargiu.

Toată lumea era condamnată să fie victima unei molimi îngrozitoare, nemaiauzite şi nemaivăzute, care venea în Europa din adîncurile Asiei. Toţi trebuiau să moară, cu excepţia unor foarte puţini aleşi. Apăruseră nişte noi trichine, făpturi microscopice care se instalau în trupurile oamenilor.

Există oameni în care îţi depui rezervele secrete de încredere, aşa cum ţi-ai depune nişte valori, neştiute de nimeni, într-o bancă sigură şi discretă. Deşi operaţiunea asta sufletească pare să fie una strict energetică, lipsită de orice suport pipăibil, ea are, în profunzime, şi umbra unei dimensiuni fizice.

Savoarea întîlnirilor mele cu întrebările Dilemei vechi constă, printre altele, în încercarea de a „vinde“ sportul unui public care, după expresia lui Andrei Pleşu, este siderat şi găseşte „profund misterios ataşamentul lui Cosaşu pentru fotbal. «De copil am visat să fiu cronicar de fotbal!»

Am citit o carte care mi-a plăcut şi m-a captivat aşa de tare, încît nu mă pot abţine să nu vă împărtăşesc cîte ceva din ea. E vorba de Open. An Autobiography  – viaţa tenismanului Andre Agassi povestită de el însuşi (şi pusă în paginile unei cărţi cu ajutorul jurnalistului J.R. Moehringer – deţinător al unui premiu Pulizer).

Ediţia de anul acesta a Festivalului de film documentar de la Sibiu a adus înnoiri de concepţie şi de prezentare. A acordat mai mult spaţiu filmelor româneşti, promovînd unele filme prea puţin cunoscute de publicul autohton, a introdus o consistentă categorie de filme studenţeşti, a iniţiat o serie de masterclass etc.

Neoliberalism. Priviţi cu scepticism persoanele care folosesc cuvîntul ăsta. Gîndiţi-vă la prima lecţie de la gramatică: subiectul este cuvîntul care arată despre ce este vorba în propoziţie. Verificaţi propoziţiile care încep cu „neoliberal“ şi gîndiţi-vă despre ce este vorba în acele propoziţii.

Cînd inviţi la masă oaspeţi străini veniţi cu treburi în împestriţata noastră Capitală, e inevitabil să ţi se ceară „ceva specific românesc“. Politeţe? Curiozitate autentică? Cercetare etnografică? Puţin importă. Fapt e că trebuie să ai la îndemînă soluţii cu care să nu te faci de rîs. Soluţii ar exista.

Deciziile luate la ultimul summit european au fost considerate de unii „istorice“. Termenul e însă interpretabil şi nu neapărat conotat pozitiv. Şi rugăminţile insistente către China (şi către alte puteri emergente) de a ajuta la salvarea euro sînt tot istorice: cu cîţiva ani în urmă era imposibil de conceput aşa ceva, comentează La Libre Belgique.

„Limbile creează punţi între oameni.“ Aşa scrie pe afişul semnat de Comisia Europeană, prin Direcţia sa generală de specialitate (cum care? – cea de traduceri). Prin aprilie, în fiecare an, se serbează şi Ziua Europeană a Limbilor, ocazie cu care, probabil, punţile se creează mai uşor.

Niciodată nu au rămas atîtea întrebări fără răspuns după o întrunire a liderilor europeni în care, ca de obicei, aceştia au lansat public semnalul că „s-au înţeles“ şi au luat „decizii cruciale“. Bunăoară, statele membre din Est, aflate în afara zonei euro, au primit garanţii că recapitalizarea băncilor nu se va face pe seama economiilor lor.

După ştiinţa politică, simplificînd, cu toate neajunsurile pe care le aduce simplificarea, populismul este acea viziune care susţine apelul continuu la popor pentru luarea oricăror decizii. Politicienii care cred că ţara se conduce în fiecare moment după cum vrea poporul  sînt numiţi, în genere, populişti.

Acesta e titlul unei cărţi fermecătoare, care n-a avut ecoul meritat cînd a apărut, în 1998, şi pe care o descopăr abia acum. Ea are un caracter foarte originaleste privirea îndreptată spre mama iubită de către cineva care, ajungînd la adînci bătrîneţe, se revede pe sine şi pe cei care o înconjurau în copilărie, într-un decor care a dispărut.

Nu ştiu dacă a ajuns la urechile celor pasionaţi de problemă întrebarea următoare: rugby-ul e de dreapta sau de stînga? Am auzit-o vineri, 21 octombrie 2011, pe France 2, cu două zile înainte de finala Cupei Mondiale ce urma să se dispute la Aukland, în Noua Zeelandă.

Ca orice meci, şi meciul dintre DNA şi FRF e de „1X2“. Sau de „unu ori doi“, conform unei ştiriste sportiste. De fapt, ca în Inglourious Basterds, nu e vorba de vreo luptă dintre bine şi rău, ci doar de două clanuri care se iau la trîntă.

În urmă cu cîteva zile, Liviu Voinea, unul dintre tot mai numeroşii economişti liberali „indignaţi“ (trăiască Stéphane Hessel!), încheia un articol în Jurnalul Naţional cu o frază memorabilă: Mai lăsaţi-mă cu pieţele şi să ne concentrăm pe populaţie!

Un bun amic m-a invitat să mergem să vedem ce-a mai rămas din uzina Autobuzul sau Rocar S.A., cum a fost redenumită după Revoluţie, unde el a lucrat ani de zile. Înfiinţată în anii ’50 pe un teren confiscat familiei Brătianu, uzina a fost închisă în 2004. Plină de datorii, a fost vîndută la preţul unui apartament de bloc.

Dacă ar fi să-şi rezume cartea într-o frază, Jared Diamond spune că ar face-o aşa: „Istoria a urmat diferite cursuri pentru popoare diferite, din cauza diferenţelor de mediu, nu din cauza diferenţelor biologice dintre fiinţele umane în sine“. Deci, geografia ne-a făcut ceea ce sîntem. Cartea despre care vorbesc se numeşte Viruşi, arme şi oţel – Soarta societăţilor umane şi a devenit un best-seller de referinţă.

De cîteva zile, o serie de canale de televiziune îl au ca invitat pe Miron Cosma. I se furnizează interlocutori de tot soiul (care acceptă, cuminţi, să intre în dialog cu el), iar moderatorii îl lasă să se desfăşoare torenţial (şi, de altfel, nici nu pot altfel, căci personajul nu poate fi ţinut în frîu). Omul e grosolan, sferto-doct, delirant, obraznic.

Am fost din nou, aşa cum fac de cîteva ori pe an, la întîlnirea board-ului editorial Eurozine. De data aceasta la Tallin – care în acest an este capitală culturală europeană. N-am, din păcate, impresii despre oraş – pentru că în cele două zile am avut şedinţe de dimineaţa pînă seara.

La fiecare ceremonie anuală, momentul decernării Oscarului special „pentru întreaga activitate“ mă intrigă, mă emoţionează sau mă întristează. De cele mai multe ori, trofeul se decernează unei personalităţi arhicunoscute. Respectivul este emoţionat sau mimează perfect emoţia, aşa că mă emoţionez şi eu, din fotoliu, de acasă.

Două declaraţii ale preşedintelui Traian Băsescu, lansate în preajma summit-ului european de duminică, au generat numeroase dezbateri la acest început de săptămînă. Prima, înainte de urcarea în avionul de Bruxelles. A doua, după runda de duminică a discuţiilor dintre liderii europeni.

În 2011, în plină şi atotcuprinzătoare criză, merită să ne amintim de Ronald Reagan. Fie şi pentru că în acest an se împlinesc 100 de ani de la naşterea marelui preşedinte republican, dar mai ales pentru că sistemul capitalist în care Reagan a crezut fără rest pare a se afla într-un moment dificil.

Da, se poate şi la noi, o să spuneţi după ce veţi vedea fotografia interiorului bisericii din Bordeşti. Fiindcă imaginea publicată de Răzvan Chirac pe blogul său ne aşază nu numai în faţa unui monument de arhitectură de excepţie, ci ne dă ocazia să vedem rezultatele unei restaurări remarcabile.

Dacă ar urmări cineva seria acestor articole, ar putea să creadă că-mi petrec timpul patrulînd pe străzi în căutarea unui subiect. Nu e aşa, pentru că oameni devotaţi mă ţin la curent. Din păcate, nu pot ieşi din casă fără să dau de alte case cunoscute care se dărîmă sau sînt în primejdie.

De ani şi ani de zile – din tinereţea mea sebastianistă, decisă şi confuză, şi pînă azi – domnul Mihail Şora este pentru mine una din cele cîteva personalităţi cu care, neîndrăznind mai mult decît lapidare relaţii de bărbie, am stabilit permanente melodii interioare, îngînate doar de pianistul din mine, rar avuabile.

La naiba! Doamna Gina e esenţa care scapă oricărui studiu de antropologie, cercetărilor sociologice, recensămîntului, chiar şi genialei intuiţii a versificatorilor manelişti. Formele ei, rotunde, bogate, ca un pom sănătos plin de rod, sau dimpotrivă, uscate, colţuroase, aspre, ca o noptieră de ratan, ascund îndărătul lor o unduire de talazuri spirituale mai cuprinzătoare decît oceanul planetar.

Clasamentul fericirii pe glob, pe al cărui podium se rotesc ţările scandinave, are aceeaşi natură ironică precum clasamentul FIFA. Cînd stai bine cu punctele şi cu fericirea, clasamentul nu contează. Cînd scîrţîi ca performanţe, atunci ierarhiile se pun! Constaţi cît de jos ai ajuns şi-ţi faci sînge rău.

Aflasem de la colegi că se fac înscrieri la un club de speologie şi că, odată ajuns acolo, după plata unei cotizaţii, poţi face excursii, cu oameni avizaţi, prin peşteri care sînt imposibil de vizitat în alte condiţii. Eram cît se poate de curios. Am mers la clubul cu pricina, care cred că mai există şi astăzi.

– Am ajuns să fim conduşi de clanuri!? – exclamă retoric, în plin Senat, un venerabil profesor, uns însă cu toate alifiile politicului. Aluzia este, evident, la evenimentele tragice de la Giurgiu care au inflamat în ultimul timp întreaga opinie publică. Dar oare chiar aşa să fie? Oare despre asta să fie cu adevărat vorba?

Citesc cu interes un interviu publicat pe www.presseurop.eu de Iulia Badea Guéritée cu Jean Quatremer, jurnalist la Libération şi autor al blogului Coulisses de Bruxelles. Presseurop.eu este o revistă a presei europene, în zece limbi, inclusiv română, iar interviul se numeşte „Rezultatul crizei va fi o micşorare a Europei“.

Nu sînt un „consumator“ al emisiunii Cîrcotaşii. Am căzut de cîteva ori, întîmplător, asupra unor secvenţe ale emisiunii cu pricina şi mi-am făcut o oarecare idee despre dnii Huidu şi Găinuşă. Cel puţin două lucruri pot spune în favoarea lor (cu o menţiune specială pentru dl Huidu).

Ce-mi place cel mai mult la Presseurop.eu este că pot citi şi ce se scrie în presa din ţări europene ale căror limbi nu le cunosc. În felul acesta, „scap“ din chingile presei scrise în „limbile principale“ din UE. E cît se poate de folositor să dai din cînd în cînd o raită şi prin ziare din ţările „mici“, amestecînd informaţiile şi opiniile cu ce ai găsit în ziarele ţărilor „mari“.

Am cunoscut destui pînă acum. Bancheri, politicieni, taximetrişti, jurnalişti, dansatoare de bar, ingineri, întreprinzători, miliardari (în dolari), gestionari de magazin sătesc, funcţionari de Bruxelles. Le mulţumesc Teodorei şi lui Mihai Stescu pentru că mi-au oferit ocazia să cunosc şi alţii.

Cred că nu va apune niciodată fascinaţia pe care o am, constantă şi caldă de atîţia ani, pentru Jay Gatsby. La fel şi solidaritatea adîncă pe care o simt de cîte ori îmi aduc aminte de iubirea lui cu Daisy, femeia care nu înţelege nimic, refuzînd să înţeleagă ceva cu încăpăţînarea aceea intratabilă de care sînt capabili cei mai vulnerabili dintre noi.

Dacă n-aş fi dator în fiecare săptămînă să traversez prezentul şi, de cîte ori pot, trecutul Bucureştilor, n-aş fi simţit nevoia de a-mi spori cunoştinţele despre arhitectura românească din perioada comunistă, cu care, vrînd-nevrînd, am fost contemporan. Dar cartea pe care am deschis-o ieri mi-aduce o mare satisfacţie intelectuală.