Referendumul loveşte din nou!

Turtit între atîtea subiecte de mare actualitate (sau, mă rog, ceea ce cred televiziunile noastre că ar fi „actualitatea“) şi cu faţa luată de „ameninţarea“ referendumului din Grecia, bietul nostru plebiscit din judeţul Constanţa, desfăşurat duminica trecută, a rămas mai degrabă necomentat. Deşi cred că merită puţintică atenţie, împreună cu „ideea de referendum“ în sine.

Site-ul cursdeguvernare.ro găseşte un titlu foarte inspirat pentru toată povestea – Constanţa deschide festivalul referendumurilor „antiregionalizare“ – şi arată că e doar primul dintr-o serie: în coada de aşteptare se află judeţele Bacău, Călăraşi, Giurgiu, Vrancea, Ialomiţa, Brăila, Timiş, Hunedoara. Probabil şi altele. Iar scenariul e următorul: în replică la intenţia puterii de a face o nouă împărţire administrativă a ţării, consilierii judeţeni ai USL au decis (în judeţele unde au majoritatea) chemarea poporului să se pronunţe asupra cestiunii. Prefecţii au acţionat în contencios administrativ hotărîrile Consiliului Judeţean, dar fără succes. În Constanţa, referendumul a fost deja organizat, dar nevalidat, din cauza slabei participări la vot. Exerciţiul a costat – cică – 100.000 de euro, dar nu face două parale. Nu numai pentru că – după cum arată unii comentatori – ar fi ilegal (căci, conform Constituţiei, stabilirea unităţilor administrative se face prin lege organică decisă de Parlament – aşa încît ar fi nevoie eventual de un referendum naţional pe această temă), ci şi pentru că a fost o încercare de manipulare cam tîmpiţică. Tot pe cursedeguvernare.ro am găsit şi afişul prin care cetăţenii erau chemaţi la referendum, în care se pot citi următoarele gogomănii: „Cetăţeni! Pe 6 noiembrie 2011 se hotărăşte soarta judeţului Constanţa! Neparticiparea la vot înseamnă desfiinţarea judeţului Constanţa! Veniţi la vot!“. Deocamdată – constat – judeţul Constanţa e la locul lui, cu baroni locali cu tot, iar cetăţenii nu s-au speriat de cele patru semne de exclamaţie de pe afiş! Presupun că şi în celelalte judeţe se va întîmpla cam la fel, iar costurile vor fi asemănătoare. Aşa că se va duce pe apa sîmbetei vreun milion de euro doar ca să ne jucăm de-a consultarea poporului. Dar nu banii sînt adevărata problemă – căci democraţia costă şi, de multe ori, preţul merită plătit. În acest caz însă, sub o simplă făţuială democratică, se ascund de fapt tendinţe antidemocratice şi populiste. „Ne facem“ că întrebăm poporul şi, în acelaşi timp, încercăm să-l ducem de nas cu anunţuri catastrofice („soarta judeţului...“ etc.) şi cu întrebări formulate „cu skepsis“ („Sînteţi de acord cu desfiinţarea unităţii administrativ-teritoriale, judeţul Constanţa?“), precum făcea dl Mariu Chicoş Rostogan cu unii elevi („Nu-i aşa că pămîntul e rotund?...“). Referendumul a devenit la noi, de cîtăva vreme, un fel de ameninţare. Preşedintele Traian Băsescu a dat tonul în această privinţă, convocînd poporul să se pronunţe dacă vrea un Parlament cu mai puţini membri. Ce a ieşit din asta? Nimic. Apoi, dl preşedinte a anunţat şi alte posibile referendumuri, dar nu le-a pus în practică. Ideea de referendum, în loc de exerciţiu democratic, a ajuns un fel de bau-bau în lupta politică, un fel de a le spune adversarilor că, dacă nu se potolesc, le ridici poporu’ în cap.

Asociaţia preferată a dlui Radu Cosaşu – aceea de Organizare a Coincidenţelor – a făcut în aşa fel ca în acelaşi timp Europa să fie speriată tot de un referendum: acela anunţat de premierul grec. Nu ştiu de ce, dar cînd i-am auzit anunţul, dl Papandreu mi-a fost, pentru o clipă, simpatic. Numai Dumnezeu ştie ce a avut în cap cînd a pus toată Europa pe jar cerînd ca poporul să se pronunţe: a vrut să mai obţină ceva de la UE? Sau de la opozanţii interni? Sau pur şi simplu aşa i-a venit, crezînd sincer că poporul trebuie consultat? Tot Dumnezeu – de data asta împreună cu cîţiva lideri europeni – ştie şi ce a obţinut dl Papandreu folosind această ameninţare cu referendumul. Dar – cum zic – pentru o clipă, mi-a fost simpatic tocmai pentru că îi pune pe jar pe toţi liderii europeni care întîrzie de atîta timp o decizie şi care nu ştiu pe unde să scoată cămaşa crizei economice, creînd de fapt o criză politică. Şi nu îi pune pe jar oricum, ci invocînd un procedeu democratic de bază: consultarea poporului. Păi, nu e democraţie?

Evident, toată această joacă nu duce la nimic. Marek Magierowski, redactor-şef adjunct la Rzeczpospolita, crede că UE „a căutat-o cu lumînarea“: „Vă puteţi imagina un şomer de 25 de ani votînd în favoarea reformelor radicale pentru că «viitorul Europei» o cere? Sau un funcţionar public care este de acord cu tăierea salariului cu o cincime pentru că este «ceea ce aşteaptă cei de la Berlin»? Ar fi fost acelaşi lucru dacă un referendum în privinţa euro ar fi fost ţinut în Germania – ceva ce deja cer mai mulţi politicieni. Bild le va spune cu siguranţă cititorilor săi dacă să voteze pentru a fi continuate subvenţiile pentru «hoţii cei leneşi de la Atena» sau dacă să-i dea afară pe greci din zona euro“. Marek Magierowski crede că „vinovaţi sînt acei lideri ai UE care i-au ademenit pe cetăţenii europeni cu viziunea unei Europe tot mai democratice, una în care cetăţenii vor avea din ce în ce mai mult un cuvînt de spus“. Cred că vor avea un cuvînt tot mai greu de spus, dar depinde ce şi cum vor fi întrebaţi. Iar tendinţa multor politicieni din multe ţări este de a da o utilizare populistă referendumului. Sau de a face în aşa fel încît să „scoată“ din el ce rezultat vor. Să ne amintim că pînă şi „Constituţia Europeană“ a fost trîntită tot prin referendum, şi nu de ţările mici, neimportante şi „eurosceptice“...
Aşa încît consilierii noştri judeţeni care cheamă poporul la vot pentru a „lupta“ împotriva unei împărţiri administrative (se presupune) mai eficiente sînt în bună companie... Doar că zvîcul lor referendar nu depăşeşte categoria „daraveri de clopotniţă“...