Populaţia revine
În urmă cu cîteva zile, Liviu Voinea, unul dintre tot mai numeroşii economişti liberali „indignaţi“ (trăiască Stéphane Hessel!), încheia un articol în Jurnalul Naţional cu o frază memorabilă: Mai lăsaţi-mă cu pieţele şi să ne concentrăm pe populaţie! Memorabilă deoarece poate cea mai importantă success story a modernităţii a fost tocmai modul în care economia a reuşit să înlocuiască „populaţia“ cu „piaţă“, convingînd apoi societatea să viseze în termeni de piaţă. Pentru a înţelege mai bine dezideratul acestei întoarceri la „populaţie“, ar fi necesar, poate, să evocăm, pe scurt, istoria acestei poveşti de succes.
Totul a început, într-un fel, cu inventarea interesului ca primum movens, ca ceea ce Coleman numeşte engine of action. La rîndul său, această construcţie dibace a pornit de la o dilemă morală, nicidecum economică. Şi-a spus-o Montesquieu, de pildă, meditînd la norocul că oamenii, deşi pasiunile îi îndeamnă să fie răi, au totuşi interesul să fie altminteri. Imaginaţi-vă că sînteţi atacat de un grup de oameni care vor să vă omoare, pentru că sînteţi de altă religie sau de altă culoare sau din alt cartier, şi le aruncaţi un pumn de bani; interesul lor de înavuţire v-a salvat viaţa – comentează Amartya Sen. Şi-a spus-o Mandeville în a sa parabolă a albinelor: fără lăcomia fiecărei albine nu există bunăstarea stupului. Altfel spus, fără vicii private nu există virtuţi publice. În orice caz, am putea spune că economia se naşte în momentul în care Adam Smith preia această contradicţie şi o defineşte ca mecanism al „bunăstării naţiunilor“. Măcelarii sau brutarii săi nu vor decît să „sprijine producţia domestică“, mînaţi de interese private şi egoiste, dar, procedînd astfel, ei produc şi asigură bunul public, necesar tuturor – şi o fac într-un mod mult mai sigur şi mai eficient decît dacă şi-ar fi propus-o din raţiuni morale. Prin intermediul „mîinii invizibile“ a Pieţei, interesul individual şi egoist devine principalul engine of action al comportamentului economic. John Stuart Mill merge puţin mai departe, postulează „dorinţa de bunăstare“ prin care îl defineşte pe homo economicus. Acesta devine obiectul economiei, permiţînd la rîndul său autonomizarea acesteia. Treptat, îl va înlocui pe homo sapiens (sau îl va reprezenta în mod exemplar) – iar economia va deveni nu doar un domeniu autonom, ci şi unul autocratic. Interesul, iniţial propriu doar lui homo economicus, devine adevăratul engine of action al tuturor acţiunilor umane, invadează şi celelalte ştiinţe sociale, se cristalizează în paradigma alegerii raţionale şi cucereşte apoi întreaga societate pe căile combinate ale ideologiei politice a Statului şi ale persuasiunilor Pieţei. În final, el se instalează în profunzimile naturii umane ca „economie instinctuală“, cum se exprimă Becker în discursul său la primirea premiului Nobel pentru Economie: interesul devine dat genetic şi rezumă socialul, împuţinîndu-l.
Succesul uriaş al acestei construcţii, mai mult ideologice decît economice, a pus (aproape) total în umbră o altă linie de gîndire, venită mai degrabă din sociologie (dar şi de la celălalt Adam Smith, autor al tezelor complementare despre „simpatie“) şi care susţinea că interesul nu este un dat (mai mult sau mai puţin) natural, ci un produs cultural; că există diferite tipuri de interese (Max Weber le rezuma în „materiale“ şi „ideale“) şi chiar interesul economic este de feluri diferite (dorinţa de îndestulare a ţăranului este puţin altceva decît dorinţa de bunăstare a burghezului); că acelaşi interes identificabil şi comun poate avea semnificaţii individuale diferite; în fine, că, oricît ar fi el de egoist, interesul nu poate fi realizat decît cu şi prin alţii, adică în şi prin relaţiile sociale.
Pe această linie s-au dezvoltat şi cîteva paradigme alternative consistente, chiar dacă acoperite în bună parte de mainstream-ul economist. Poate cea mai atractivă dintre ele şi care ar da substanţă pledoariei lui Liviu Voinea este aceea a recunoaşterii. Aceasta îşi are originea în reflecţiile de tinereţe ale lui Hegel despre Anerkennung, a fost reluată şi adusă la zi de către filozofi precum Habermas, Taylor, Honneth, Fraser sau Ricoeur. În ştiinţele sociale, ea este prezentă, în forme şi grade diferite, de la Tocqueville la Bourdieu, dar a devenit o preocupare şi o abordare de sine stătătoare doar foarte recent.
Ce afirmă în mod deosebit această teorie?
Din start, paradigma recunoaşterii înlocuieşte plasarea acestui „engine of action“ în raţionalitatea combinatorie (puţin macho...) a individului, pentru a-l situa în slăbiciunea nevoii definitorii de recunoaştere mutuală a grupurilor de indivizi. Recunoaşterea este o luptă, ni se spune, presupune conflict şi soluţionarea acestuia prin apartenenţă sau excludere (o formă cutumiară veche o constituia dinamica ospitalitate-ostilitate). O luptă care se desfăşoară în domenii şi registre distincte, rezumate de Ricoeur ca iubire, dreptate şi stimă socială, fiecare cu nevoile şi angoasele sale particulare. Dacă „maximizăm“ ceva în viaţă, acesta este legitimarea, intensivă sau extensivă, a apartenenţei. Valoarea recunoscută (demnitatea) – şi nu avuţia – devine „motorul“ socialului şi criteriul său moral. Trăim pentru a fi recunoscuţi în valoarea modului nostru de a fi şi nu (doar) în capacitatea noastră de a avea.
Fără a exclude tendinţa hobbsiană de homo homini lupus din simplu optimism moral, cum spunea Simmel, şi dincolo de orice sentimentalism, pentru a vorbi precum Weber, această paradigmă are în primul rînd marele merit de a reda socialului şi subiectivităţii individuale întreaga lor complexitate, din care nu sînt omise dezinteresul, iubirea, ura sau alte dorinţe greu raţionalizabile. Din acest punct de vedere, Celălalt este într-adevăr infernul, cum pretinde Sartre, dar tot el este şi paradisul. Iar o societate decentă este aceea care ajută ca membrii săi să aibă valoare (şi nu doar preţ) în propriii ochi şi în ai celorlalţi. Omul, ca fiinţă esenţial socială, (re)devine astfel măsura tuturor lucrurilor: „populaţia“ revine...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
