Pe vremea cînd făceam autobuze
Un bun amic m-a invitat să mergem să vedem ce-a mai rămas din uzina Autobuzul sau Rocar S.A., cum a fost redenumită după Revoluţie, unde el a lucrat ani de zile. Înfiinţată în anii ’50 (primele autobuze au fost fabricate prin 1955-1956) pe un teren confiscat familiei Brătianu, uzina a fost închisă în 2004. Plină de datorii, după ce în ultimul an de existenţă n-a mai produs nici un autobuz, a fost vîndută la preţul unui apartament de bloc. Echipa de fotbal – celebra Autobuzul – veşnic asociată cu liga a doua şi a treia a mai supravieţuit pînă în 2009.
Pregătiţi pentru o mică aventură, trecem cu maşina de oamenii de la poartă care încă mai păzesc incinta, amicul spunîndu-le că mergem la „termopane“ – una dintre cele cîteva firme care mai au spaţii închiriate pe acolo. Peisajul unei uzine dezafectate e lugubru şi nu prea greu de imaginat. O curte plină de gunoaie, bălării şi cîini vagabonzi, hale imense cu geamuri sparte şi acoperişul ruginit. În interiorul lor, prin betonul de pe jos, au crescut deja copăcei, ca în seră. „Aici era hala în care se făcea asamblarea finală a autobuzelor şi troleibuzelor“, mi-a explicat amicul intrat în rol de ghid. Înăuntru, printre rampe uriaşe şi pomi subţiri cu frunze galbene, zăcea o jumătate de caroserie de Dacie break, fier vechi. Imaginea îmi aminteşte de Călăuza lui Andrei Tarkovski. Halele sînt legate între ele printr-o reţea de ţevi suspendate. „Călăuza“ mea spune că pe vremuri, cînd instalaţiile de încălzire mai funcţionau, din ţevile acelea, care şi pe atunci erau ruginite şi găurite, ţîşnea apă fierbinte în toate direcţiile. „Cei din hala asta aveau căldură, dar cei de dincolo nu, fiindcă se pierdea pe drum, prin ţevi.“ Trecem pe lîngă hala unde se făceau motoarele. Spaţii enorme şi pustii. Nu ne vine să coborîm din maşină, sînt nişte cîini tolăniţi acolo. Rulăm uşor în continuare printre ruine. „Aici era hala de presaj.“ „Adică?“ „În ea erau nişte prese enorme, de o sută de mii, care, printr-o singură ştanţare aplicată unei foi de tablă, produceau partea din faţă a unui microbuz TV. Adică, dintr-o singură operaţie apărea botul acelei maşini.“ Mi-aduc aminte de vremea cînd toată România era plină ele. Cine mai ştie că TV erau de fapt iniţialele de la Tudor Vladimirescu, primul nume al uzinei.
Un perete de cărămidă al halei de presaj e pe jumătate dărîmat. „Numai aşa au putut să scoată presele enorme din interior“, îmi explică ghidul meu. În fundul halei, pe un perete de BCA, cineva a scris mare cu cărbune: OUTLAWS SÎNGE 2006. Deasupra intrării, o bună parte a cercevelelor de metal care ţineau odată geamurile sînt rupte, ieşite în exterior şi contorsionate, părînd că le strigă ceva rău privitorilor, asemeni himerelor şi balaurilor sculptaţi pe zidurile exterioare ale catedralelor gotice.
Intrăm în sediul administrativ. Pare pustiu. Cîteva neoane aprinse în plină zi sînt totuşi o dovadă că pe undeva mai există oameni şi viaţă. Ne uităm la pozele decolorate de pe pereţi, cu imagini din vremurile trecute ale fabricii. Tot ca o imagine din trecut, apare un individ cu ochelari care mătură. Parcă ne-am aştepta să nu vorbească şi să nici nu se uite la noi. Dar se opreşte şi ne întreabă cine sîntem. „Nişte oameni care încearcă să-şi şteargă amintirile“, îi zice amicul. Intrăm în vorbă cu el. A lucrat zeci de ani la Autobuzul. Acum... dă cu mătura pentru fondul de investiţii austriac care deţine platforma. Ce or să facă noii proprietari cu zecile astea de hectare? Cine ştie, poate vor construi un mall, poate un cartier... Mai apar o fată care fumează şi apoi o cucoană intrigată de prezenţa noastră. Sigur, n-avem ce căuta acolo. Dar am trecut şi pe la firma de termopane şi pe la cea de mobilă din pal melaminat. Putem fi clienţi. Ce contează. Ne cerem scuze de deranj şi ieşim din nou prin curţile pustii. Încerc să-mi imaginez cum era locul acela plin de oameni în salopete albastre, unii stînd, alţii muncind. Presele şi ciocanele pneumatice bubuiau. Pe pista de încercări se testau noile autobuze. La proiectare se făceau planuri pentru noua basculantă de 20 de tone cu troleu, pe care şi-o dorea Ceauşescu. Din ţevile suspendate ţîşneau jeturi fierbinţi iar coşurile scoteau fum. Atunci cînd, de prea multe furturi, se crease în uzină o minisecţie de miliţie. O conducea Zăbavă, ofiţerul îmbrăcat mereu în civil, dar pe care toată lumea îl ştia. Patrula odată pe lîngă lungile garduri ale întreprinderii, cînd, cică, a dat peste un om în salopetă de lucru care tocmai sărise gardul cu un bidon de 20 de litri plin cu vopsea. Văzîndu-l şi hoţul pe miliţian, s-a îndreptat brusc spre el zicîndu-i: „Ţine-l pe ăsta că mai am trei dincolo“. Şi repede a sărit gardul înapoi în curte, chipurile după celelalte, în vreme ce Zăbavă a rămas ţintuit cu bidonul în braţe. Pas de-l mai descoperă apoi pe hoţ în interior, printre alte şapte mii de muncitori în salopete albastre, murdare, identice...
Era tot pe atunci cînd muncitorii vopseau foi de tablă de inox în roşu, scriau pe ele „Ceauşescu şi poporul“ sau alte lozinci şi aşteptau cîte o manifestaţie comunistă cu ocazia căreia să le poată scoate din uzină. Făceau apoi din ele cuţite, crătiţi sau alte obiecte din inox care nu se găseau în comerţul de stat al acelor vremuri. Toată lumea aia tristă şi veselă în acelaşi timp a dispărut complet, lăsînd în urmă nişte construcţii fantomatice şi cîteva poveşti.
