Încremeniţi în limbaj
Ediţia de anul acesta a Festivalului de film documentar de la Sibiu a adus înnoiri de concepţie şi de prezentare. A acordat mai mult spaţiu filmelor româneşti, promovînd unele filme prea puţin cunoscute de publicul autohton, a introdus o consistentă categorie de filme studenţeşti, a iniţiat o serie de masterclass etc. Din păcate, „înnoirea“ de prezentare, „externalizată“ de către realizatorii festivalului, n-a fost prea inspirată, pretenţiile de amenajare „artistică“ a spaţiului fiind total „din alt film“, potrivite poate pentru un tîrg de business, dar total alăturea cu drumul pentru un festival care a crescut de la ediţie la ediţie nu doar prin filme, ci şi prin tot ceea ce înseamnă „socializare“ în jurul acestora. Cum spunea cineva, fereşte-mă, Doamne, de artistul fudul, că de proşti mă feresc şi singur...
Dar nu despre asta doream să vorbesc. Ceea ce mi-a atras în mod deosebit atenţia (şi nu am fost în nici un caz singurul) a fost abundenţa de filme legate, într-un fel sau altul, de lumea comunistă. De ce? – a întrebat o doamnă mai în vîrstă din sală. Şi cum se face că mai toţi realizatorii acestor filme sînt tineri? Ce vă atrage pe voi, tinerii, care practic nu aţi trăit în această perioadă, să faceţi filme despre comunism? – l-a interpelat dînsa pe un tînăr regizor. Pentru că nu înţeleg ce s-a întîmplat atunci şi nimeni nu-mi explică! – a reacţionat, sincer şi spontan, acesta.
Dar cea mai neaşteptată şi profundă „neînţelegere“ a venit din partea unei studente din public la vizionarea filmului lui Laurenţiu Calciu, După revoluţie. Dialogurile brute, filmate cu camera pe umăr printre participanţii la manifestaţiile din zilele de după Revoluţie, au şocat-o, se pare. Aş vrea să ştiu – i s-a adresat ea regizorului – dacă atunci cînd aţi vizionat şi dumneavoastră filmul, ascultînd ce se spune acolo, aţi fost şocat de cum vorbesc oamenii aceştia de pe stradă? Şi dacă ăsta era limbajul atunci, aşa, un fel de limbaj comunist, cum să spun? Că pentru mine e de neînţeles...
Asta era! – mi-am spus eu instantaneu, ca luminat de o bruscă revelaţie. Realitatea o luase brusc înaintea limbajului iar acesta se zvîrcolea, disperat, în căutare de referent. Cuvintele erau incapabile să recupereze schimbarea şi deveniseră simple purtătoare ale confuziei profunde a oamenilor şi ale agresivităţii provenite din această confuzie. Democraţie, opoziţie, nu ne vindem ţara, poporul, capitalism, muncă – toate aceste cuvinte goale zburau prin aer ca nişte păsări rănite, ciocnindu-se şi sfîşiindu-se între ele într-un balet macabru. Tînăra cu pricina intuise, în sinceritatea nedumeririi sale, un fapt esenţial: adevărata tranziţie este aceea a limbii! Or, din acest punct de vedere, mai sîntem încă, în bună parte, „încremeniţi în limbaj“...
De aici am pornit, acesta este adevăratul kilometru zero al României postcomuniste şi nici unul dintre filmele dedicate Revoluţiei, obsedate de „a fost sau n-a fost“, nu exprimă atît de autentic şi limpede această stare de fapt precum filmul lui Calciu. Pe de altă parte, faptul că pentru o tînără din 2011 acest moment inaugural pare atît de îndepărtat şi straniu ne poate bucura, căci măsoară un parcurs considerabil şi sugerează că noua generaţie a început să se aşeze într-un nou limbaj, cu bunele şi relele sale, dar manifest diferit de „limbajul comunist“.
Această „tranziţie a limbajului“ îmi aduce aminte de un studiu făcut la sfîrşitul anilor ’90 referitor la „vocabularul tranziţiei“ în mediul rural din România. Întrebasem atunci cîteva sute de ţărani din diferite zone ale ţării ce înţeleg ei prin diferiţii termeni care se aflau pe buzele tuturor. Rezultatele sînt expresia statistică a celor afirmate mai sus.
Democraţia este un bun exemplu în acest sens. Astfel, doar trei subiecţi (adică mult sub 1%) au încercat să dea cît de cît o definiţie a democraţiei, pornind de la demos, puterea poporului etc., aproximativ 15% declarînd clar că nu ştiu despre ce este vorba sau că „este greu de înţeles“. Identificată cu „ce e după ’90“, democraţia este descrisă cel mai adesea ca o tensiune, un conflict între libertate (de expresie, de gîndire, de mişcare etc.) şi ordine: „Mai liber, şi în expresie. Nu mai e deloc ordine.“; „Să vorbeşti, faci tot ce vrei. Nu mai eşti în siguranţă.“; „Libertatea care a creat haosul“. Înţeleasă şi măcar parţial valorizată ca lipsă de constrîngeri (fiecare face ce vrea, nu-i ca pe timpul lui Ceauşescu; libertate umanistă, toată lumea e liberă să facă orice; faci ce vrei, fără frica nimănui), libertatea este condamnată, pe de altă parte, tocmai din cauza acestei lipse de constrîngeri care duce la pierderea reperelor şi, în ultimă instanţă, la dezordine (eşti liber, dar nu-i bine să dai omului în cap; eşti liber, dar trebuie să ai şi reguli, nu aşa...; etc.). Termenul de „democraţie“ se dovedeşte astfel a fi aproape gol de conţinutul său propriu, pentru a funcţiona ca un fel de emoticon al stărilor emoţionale confuze şi contradictorii ale populaţiei.
Această anemie semantică, explicabilă şi firească într-o anumită măsură, a devenit însă model public prin promovarea în mass-media a talk-show-ului autarhic, a simulacrului de dezbatere publică, în care limbajul nu se semnifică decît pe sine şi se reduce adesea la punerea în valoare a vorbitorului. Cuvintele evolueză într-un balet narcisic, incapabile să rostească nu doar adevărul, ci şi falsul. Poate că cel mai grav rău al societăţii noastre actuale nu este, astfel, criza, ci logopatia cronică.
Este rîndul meu să întreb: Ascultînd ce se spune în jurul dumneavoastră, nu sînteţi şocaţi de cum vorbesc oamenii aceştia de la televizor sau din Parlament?
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
