Note, stări, zile
● Luni, 23 februarie 1971, Bucureşti
De cîte ori mă flatez, cu inima plesnind de satisfacţie, pentru vreo ispravă reuşită, de cîte ori mă gudur în jurul „calităţilor“ mele, îmi duc, cu un gest reflex, mîna la guşă. Instantaneu, egolatria mea intră în colaps, răpusă de dizgraţioasa rotunjime de sub bărbie. Glasul burghezului meu lăuntric îmi şopteşte, cu un dezolant bun-simţ: „Potoleşte-te! Nu te potrivi!“
● Luni, 1 martie 1971, Bucureşti
Sufocat de împestriţarea (haosul) naturii mele. Astăzi am făcut conversaţie galantă cu C., apoi exerciţii pedagogice cu F., apoi am mers la slujbă la Mitropolie, m-am întîlnit cu părintele Ghiuş, iar seara, la T., am băut ţuică fiartă şi vin, am mîncat sarmale şi, bine etilizat, m-am dedat la tot soiul de manevre graţioase (şi inutile) în jurul unei domnişoare, Mita, al cărei nume mi se părea, în chip inexplicabil, de o enormă senzualitate... (În drum spre casă – metafizică: faptul că pot digera atîtea membra disjecta demonstrează capacitatea de absorbţie extremă a unui organism puternic, sau e expresia unei nevindecabile fărîmiţări interioare?)
● Sîmbătă 13 martie 1971, Bucureşti
D.R. Popescu, într-un interviu la radio: „Pentru un creator, viaţa privată este provincia, iar opera – metropola“.
● Vineri, 26 martie 1971, Bucureşti
Braque (lui J.P. Hodin, 1952): „Nu există soluţie de viaţă, ci un perpetuu proces de acomodare. Eu am înlocuit noţiunea eternului, cu aceea a neîncetatului“.
● Luni, 26 iulie 1971, pe litoralul bulgar
Marea voluptate a singurătăţii. Libertate la apogeu. Privilegiul rar de a fi intim cu tine însuţi şi sincer cu intimitatea ta. Singurătatea te situează, dintr-odată, de cealaltă parte a universului, într-un perfect echilibru cu el, într-o cumpănă desăvîrşită, ca aceea dintre mare şi cer la Messembria... Singurătatea nu încurajează nici un compromis. Şi totuşi, nimic nu e mai monstruos decît singurătatea trăită fără vocaţia singurătăţii. Tot astfel cum nimic nu e mai ridicol decît să te obligi la viaţă publică atunci cînd eşti născut pentru singurătate.
(...) Terasa de vizavi de hotel: uverturi uşoare, Johann Strauss, serenada lui Toselli etc. Sunetul îndepărtat, melodios şi iresponsabil al lumii.
● Vineri-Duminică, 21-23 octombrie 2011, Bucureşti
De cîteva zile, o serie de canale de televiziune îl au ca invitat pe Miron Cosma. I se furnizează interlocutori de tot soiul (care acceptă, cuminţi, să intre în dialog cu el), iar moderatorii îl lasă să se desfăşoare torenţial (şi, de altfel, nici nu pot altfel, căci personajul nu poate fi ţinut în frîu). Omul e grosolan, sferto-doct, delirant, obraznic. Se declară urmaşul lui Titel Petrescu, se consideră victimă a mineriadelor, se laudă că i-a salvat viaţa lui Marian Munteanu şi că a cîştigat un proces la Strasbourg. Vorbeşte incontinent, acoperind, cu mari rezerve de decibeli, glasul tuturor celorlalţi. Dintr-una din emisiuni pleacă ofensat, după ce se răţoise birjăreşte la toată lumea. Din cînd în cînd, îşi aminteşte că e „băiat fin“ şi recită scurte formule de politeţe ipocrită. E de neînţeles de ce i se oferă ocazia să-şi dea în petic ore întregi în beneficiul nimănui. Ceea ce putea fi o ştire laconică între altele (Miron Cosma a înscris la tribunal un nou partid) devine eveniment. Televiziunile se pregătesc să ne facă un nou cadou. Să ne pună în braţe o nouă „personalitate“, cum au făcut cu Vadim, cu Becali şi cu alţii din aceeaşi făină. Li se pare, desigur, util, să-şi refacă rezerva de bufoni. O să ne distrăm copios, sinucigaş, iresponsabil, pînă n-o să mai rămînă nimic în picioare pe scena noastră publică.
