Întoarceri

Cred că nu va apune niciodată fascinaţia pe care o am, constantă şi caldă de atîţia ani, pentru Jay Gatsby. La fel şi solidaritatea adîncă pe care o simt de cîte ori îmi aduc aminte de iubirea lui cu Daisy, femeia care nu înţelege nimic, refuzînd să înţeleagă ceva cu încăpăţînarea aceea intratabilă de care sînt capabili cei mai vulnerabili dintre noi. 

Personajul Jay Gatsby mă urmăreşte încă şi mai apăsat de cînd l-am văzut personificat de Robert Redford. Ecranizarea din 1974 a capodoperei lui F. Scott Fitzgerald a fost, pentru mine, o ocazie rarisimă să înţeleg mai bine cartea – spun rarisimă pentru că, de fapt, este singurul caz în care am ajuns să preţuiesc şi mai mult o carte, pe care oricum o preţuiam, după ce i-am văzut transpunerea cinematografică. Aud că la anul va apărea o nouă ecranizare, cu Leonardo DiCaprio în rolul lui Gatsby şi, nu ştiu de ce, mă aştept la ce-i mai rău. Orium, în carte şi în film, momentul cel mai important este discuţia dintre Nick şi Jay (în film, are loc pe marginea piscinei din spatele castelului somptuos al lui Gatsby), cînd, între cei doi prieteni, a venit vremea explicaţiilor. În carte, discuţia are loc spre sfîrşitul capitolului 6 şi este excelent plasată de autor, după ce curiozitatea noastră în privinţa personajului Gatsby a fost, deja, bine stîrnită. Nick, uluit de stranietatea comportamentului extravagant-romantic al lui Jay, află povestea vieţii acestuia şi înţelege că e vorba despre o reîntoarcere. Jay crede că dragostea sa pentru Daisy nu dusese nicăieri cu ani înainte, pentru că, din vina sa, exista un impediment profund, intolerabil pentru o femeie ca Daisy: era sărac. Acum, a revenit bogat pentru a relua iubirea vieţii sale. Între timp, însă, Daisy devenise soţie şi mamă, înţepenise într-o viaţă superficială şi nefericită, dar acceptabilă, iar disponibilitatea ei pentru continuarea unei poveşti pe care, oricum, nu prea şi-o mai aminteşte, este minimă. Înţelegînd ce vrea de fapt Gatsby, Nick îl avertizează: „But you cannot repeat the past“. Fanatizat de cel mai pur romantism, Jay îi răspunde: „Of course you can“. În film, replica aceasta este spusă de Redford în prim-plan – ochii săi în acel moment spun totul şi nu mai pot cita replica scrisă de Scott Fitzgerald fără să văd imediat acel chip blond, acei ochi albaştri, privindu-l pe Nick în acel fel. Redford spunînd „Of course you can“, cam pe la jumătatea filmului The Great Gatsby, este una dintre cele mai emoţionante experienţe pe care un spectator le poate avea într-o sală de cinema. Dacă toate lucrurile au un sens ascuns pe lumea asta, atunci cred că cinematograful a fost inventat şi pentru ca Redford să spună această replică în acel film. Dar nu despre extazul meu privat vreau să vorbesc acum. Vreau să vorbesc despre întoarceri şi despre credinţa pe care cei mai frumoşi dintre noi o au, că trecutul poate fi repetat într-o variantă mai fericită. 

Întoarcerea e şi ea un caz de conflict între ceea ce-ţi spune mintea şi ceea ce-ţi spune sufletul. Conflictul acesta, cel mai vechi din istoria omului, atît de obişnuit încît e banal, atît de des întîlnit încît pare o dulcegărie de telenovelă pentru modernii căzuţi în post-modernism, este, totuşi, conflictul-sursă din care multe suferinţe, mai mult sau mai puţin goetheene, se nasc. Întoarcerile sînt, întotdeauna, victoria sufletului asupra raţiunii. Într-o întoarcere, nimic nu este raţional. Dimpotrivă, totul este iraţional sau, mai precis, totul este împotriva raţiunii. Dacă ai plecat de undeva după ce ai consumat experienţa aceea, dacă te-ai depărtat de ceva după ce ai văzut ceea ce era de văzut, de ce să te mai întorci? À quoi bon? Şi totuşi, tentaţia întoarcerii ne bîntuie precum celebra stafie a comunismului zice-se că bîntuia Europa anilor 1800 şi ceva. Şi totuşi, o forţă oarbă se aprinde în sufletul nostru cînd ne amintim de ceva anume şi ne comandă irezistibil să ne întoarcem. O fi „eterna reîntoarcere“ în variantă plebee, o fi efectul total al nostalgiei, o fi angoasa visului neîmplinit? În orice caz, mai mult decît despre trecut, întoarcerile ne vorbesc despre prezent. Întoarcerile sînt forme ultime de revoltă împotriva prezentului, aşa urlăm noi timpului pe care îl trăim „Nu te suport!“ şi de aceea întoarcerile au în ele, de fiecare dată, o doză de patetism care le pot lesne face să fie ridicole şi le fac, de cele mai multe ori, inoportune. 

Întoarcerea este, totuşi, un gest eroic. În martie 1942, zdrobit de ofensiva japoneză, generalul MacArthur şi-a retras trupele învinse din Filipine spre Australia, avertizînd: „I shall return!“. Doi ani şi jumătate mai tîrziu, în fruntea unei forţe reorganizate, MacArthur şi-a îndeplinit promisiunea şi i-a alungat pe japonezi din Filipine. A fost o întoarcere eroică nu doar pentru că era o revanşă a „celor buni“ împotriva „celor răi“, ci pentru că simboliza întoarcerea cursului unui război devastator care ameninţa serios destinul lumii. Aceea a fost o întoarcere deplină, măreaţă, care ne încălzeşte inimile şi astăzi. Eroismul, însă, cade în gol dacă nu se consumă în circumstanţe tragice – cine sîntem noi să-l contrazicem pe Nietzsche în privinţa asta? Aşa se face că cele mai multe întoarceri produc încă mai multă nefericire, mai multă frustrare, mai multe umbre, tocmai pentru că folosim un instrument eroic în împrejurări mici, care ţin de inimioară şi de lacrima sud-americană. 

Într-un ziar central citesc reflecţia unui alpinist încercat: „Cel mai greu, în alpinism, este să renunţi şi să te întorci“. Adaug... nu doar în alpinism. Orice întoarcere se întemeiază pe o renunţare, orice întoarcere presupune un sacrificiu, orice întoarcere vibrează ca o suferinţă. O întoarcere, deşi e mereu la îndemîna oricui, înseamnă o evadare din logica vieţii, o sfidare a implacabilului. 

Sfat: întoarcerea trebuie avută în vedere cam în acelaşi fel în care Cioran ne îndemna să ne gîndim la sinucidere. Ideea sinuciderii este o soluţie cu rol terapeutic, care face viaţa suportabilă, în vreme ce actul sinuciderii nu are nici un sens. La Cioran, ideea că te poţi oricînd sinucide, că îţi stă cu totul în putere să-ţi iei viaţa, îţi dă un sentiment de stăpînire a nestăpînitului, care te ajută să treci mai departe imun la disperări. A duce, însă, la îndeplinire gîndul sinuciderii este o prostie fără margini. La fel cu întoarcerea. A se avea mereu în vedere ca posibilitate, ca soluţie de fugă, dar a nu se practica niciodată!