Dacă zebrele trăgeau la plug, istoria lumii ar fi fost alta

● Dacă ar fi să-şi rezume cartea într-o frază, Jared Diamond spune că ar face-o aşa: „Istoria a urmat diferite cursuri pentru popoare diferite, din cauza diferenţelor de mediu, nu din cauza diferenţelor biologice dintre fiinţele umane în sine“. Deci, geografia ne-a făcut ceea ce sîntem. Cartea despre care vorbesc se numeşte Viruşi, arme şi oţel – Soarta societăţilor umane (Editura Allfa, 2010) şi a devenit un best-seller de referinţă. 

● Diamond are curajul să ofere în 500 de pagini o istorie completă a civilizaţiilor umane, explicînd aproape totul prin geografie. Este un demers curajos pentru că reînvie o legătură altădată compromisă. Ştiinţa politică comparativă a apărut ca un demers determinist-geografic. Altfel spus, primii oameni care s-au gîndit să compare între ele diverse societăţi au început prin a pune diferenţele pe seama mediului. Era facil, era la îndemînă. Herodot lăuda climatul Greciei ca fiind cel mai propice civilizaţiei, spre deosebire de căldurosul Egipt sau de prea friguroasa Sciţie. Moda asta de a lăuda ograda proprie a ţinut mult; Montesquieu era şi el convins că vremea temperată a Franţei e cea mai bună, la sud e prea cald, la nord e prea frig. Şi unul, şi altul, şi mulţi alţii trăgeau concluzii nu tocmai amabile despre popoarele „sălbatice“ care trăiau în climate nepotrivite. La un moment dat, acest tip de determinism geografic a căzut în desuetitudine; cu cît omul cunoştea mai mult din planeta sa, cu atît excepţiile erau mai multe şi etnocentrismul teoriilor mai evident.  

● De asta spun că Diamond are curaj: se întoarce la origini, la geografie. Şi o face într-un mod fascinant, uneori pedant, alteori iritant, dar fascinant rămîne pe tot parcursul cărţii. Cum se face că unele societăţi au avansat şi altele au stagnat? Totul ţine de animale, seminţe şi axe geografice. Spaţiul euro-asiatic (Europa este o prelungire lunguiaţă a Asiei – după Diamond) a avut la dispoziţie mai multe animale mari pe care să le îmblînzească, decît Americile şi Australia. Răspîndirea oamenilor acolo a coincis cu exterminarea mamiferelor mari. Mai tîrziu, cînd societăţile de agricultori din Americi şi Australia s-au dezvoltat şi ar fi avut nevoie de animale mari de tracţiune, nu mai aveau ce să îmblînzească.  

● Avantajele anumitor grupuri de oameni se acumulează în timp. Agricultura a apărut în Semiluna Fertilă (Siria – Irak). Acolo s-a întîmplat să existe o combinaţie unică de cereale sălbatice înalt productive şi de animale de povară. De aici au urmat celelalte: scrisul, guvern centralizat. Din Semilună, aceste date civilizaţionale au migrat la latitudini similare spre Grecia, Egipt, India şi s-a născut civilizaţia euro-asiatică. Odată explicate astea, Diamond trece lejer peste secolele de pînă la noi, de parcă ar fi răspuns definitiv la dileme. Esenţa a fost pusă atunci, demult, restul sînt amănunte recente care urmau logic din amănuntele vechi. Asta e partea iritantă a cărţii, această convingere că totul se explică de la nişte seminţe de acum mii de ani. Australienii  aborigeni nu au avut la îndemînă nici seminţele potrivite, nici animalele potrivite, unele dintre triburi intraseră pe calea agriculturii organizate, cînd au venit europenii, şi probabil urmau să se dezvolte autonom în cîteva mii de ani, dacă ar fi mai avut la dispoziţie acele mii de ani. Americanii de pînă la Columb nu au avut nici animalele, nici seminţele celor din Eurasia, iar geografia le-a mai pus o piedică: latitudinea. Diamond se uită la axele continentale: din Europa de Vest pînă în China poţi trage o linie continuă la aceeaşi altitudine, cu un climat temperat. Progresul se transmite la latitudini egale, unde aceleaşi animale şi aceleaşi seminţe se pot transmite. Americile au axul de la nord la sud şi aşa se face că imperii cu milioane de supuşi s-au dezvoltat acolo, izolate unele de altele. Amerindienii au inventat scrierea, dar nu au transmis-o unii altora, aşa cum s-a întîmplat în Eurasia. Bun, dar ce-i cu Africa, acolo a apărut omul modern, de ce nu s-a dezvoltat tot acolo? Tot chestie de latitudine, plus un deşert mare care a împiedicat comunicarea. Plus un ghinion teribil în ce priveşte animalele: dintre toate animalele mari avute la dispoziţie de africani, unele erau prea nervoase (bivolii, zebrele), altele nu aveau sens economic să fie domesticite (elefanţii), altele aveau o structură socială haotică ce nu permitea ca omul să devină şeful turmei/haitei (porcul, vaca, oaia, capra, calul – animalele, pe care euro-asiaticii le-au avut la dispoziţie, au avut toate calităţile de mai sus, plus alte cîteva; nici nu ştiţi cîte amănunte de genul ăsta o să aflaţi din carte). 

● Deci, civilizaţiile adună acest gen de avantaje cumulative şi apoi, cînd se ciocnesc, cel mai slab iese prost din întîlnire. Aşa se face că spaniolii au învins marile imperii sud-americane cu proporţii uluitoare, de genul 168 de conchistadori la 80.000 de incaşi. Nu a fost noroc, spune Diamond; pur şi simplu, caii şi oţelul spaniolilor făceau inutile armele incaşilor. Pe lîngă cai şi oţel, mai aveau şi viruşii. Europenii aveau atîtea animale domesticite ce creşteau pe lîngă casă (mai degrabă în casă, pe vremea aia), deci dezvoltaseră boli şi imunităţi la ele, incaşii nu aveau decît un singur animal mare (lama), care nu creştea în grajduri lîngă case. 

● Dar marile ciocniri ale civilizaţiei europene cu băştinaşii altor continente nu au fost deloc cazuri izolate. Poate ştiaţi de povestea incaşilor, dar pariez că nu ştiaţi cum grupurile asiatice s-au întins din China de sud, exterminînd populaţia locală din insulele polineziene. Cazuri recente sînt şi ele fascinante. Triburile de maori, care au intrat primele în contact cu albii, au cumpărat muschete şi au pornit războaie de exterminare cu vecinii lor (un sfert din populaţie a murit în aşa-zisele „războaie ale muschetelor“). Africa neagră ni se pare că a fost acolo dintotdeauna, dar nu a fost aşa, de fapt, negrii subsaharieni agricultori au înlocuit treptat şi relativ recent populaţiile de pigmei şi triburile khoi-san (populaţia împinsă la extremitatea sudică a Africii, unde i-au găsit olandezii şi i-au alungat). 

● Cum ziceam, determinismul geografic a plecat ca un exerciţiu de tribalism: mediul nostru e mai bun, noi sîntem mai buni decît alţii. Diamond are mare grijă să combată orice fel de idee că unele societăţi ar fi mai bune decît altele, că ceea ce numim de obicei „civilizaţie“ ar fi mai bună în sine decît societăţile primitive. Deci, omul e corect politic. E foarte vehement şi aruncă cu eticheta de „rasism“ în stînga şi în dreapta, în ideea că oricine se apucă să ierarhizeze civilizaţiile este rasist. Apoi face el însuşi exact asta. Se declară convins că papuaşii sînt mai „deştepţi“ decît occidentalii. Aşa, hodoronc-tronc, iar impresia e susţinută de o teorie: avînd la dispoziţie utilităţi moderne şi medicină, occidentalii şi-au transmis genele în masă, deci şi ăia proşti au avut urmaşi, pe cînd la papuaşi numai ăia isteţi şi-au transmis genele, deci per total papuaşii „sînt probabil superiori occidentalilor din punct de vedere genetic“ (p. 23). Eu nu discut argumentul în sine (deşi este uimitor de primitiv şi reducţionist), dar mi se pare bizar ca, după ce scrii pe pagini întregi pledoarii împotriva ierarhizărilor, tu să faci exact asta. Cu alte cuvinte, este ignobil să laşi de înţeles că „civilizaţia“ occidentală este superioară celor papuaşe, dar este OK să zici explicit că papuaşii sînt superiori genetic occidentalilor. O scrînteală, nu alta.