Ce se mai întîmplă cu presa culturală europeană

Am fost din nou, aşa cum fac de cîteva ori pe an, la întîlnirea board-ului editorial Eurozine – reţeaua revistelor culturale europene (www.eurozine.com). De data aceasta la Tallin – care în acest an este capitală culturală europeană. N-am, din păcate, impresii despre oraş – pentru că în cele două zile am avut şedinţe de dimineaţa pînă seara. Am putut reţine, fugitiv, pe lîngă frumuseţea nobilă a centrului istoric (văzut la repezeală), doar două dezamăgiri ale localnicilor: că Estonia a aderat la euro în 2011 – adică tocmai cînd euro nu se simte prea bine – şi că (din motive financiare, dar nu numai) „capitala culturală europeană“ are o agendă cam săracă. 

În schimb, m-am putut pune la curent – ca şi acum cîteva luni, la reuniunea organizată de Eurozine la Linz – cu situaţiunea presei culturale europene şi cu preocupările colegilor din alte ţări. Am senzaţia că noi, în România, nu stăm nici mai bine, nici mai rău decît alţii, din cel puţin două puncte de vedere: problemele financiare şi adaptarea la noile tehnologii. Peste tot, criza afectează cultura – uneori dramatic! Cîteva reviste din reţea au dispărut anul acesta, pentru că nu au mai avut fonduri; şi e vorba de reviste din ţări la care sîntem obişnuiţi să privim cu invidie şi convingerea că „la ei“ cultura stă bine (de exemplu, Marea Britanie). Altele anunţă că s-ar putea să nu mai aibă bani să apară începînd cu 2012. O problemă dezbătută acut în cercurile intelectuale şi printre editorii presei culturale este diminuarea cheltuielilor publice pentru cultură în mai toate ţările europene şi în proiectul de buget al UE pentru exerciţiul financiar viitor. Există şi o campanie la nivel european pentru a atrage atenţia autorităţilor că reducerea finanţării pentru proiectele culturale afectează, printre altele, tocmai calitatea proiectului european (http://www.wearemore.eu/campaign/). Dar am observat la colegii mei din alte ţări că – pe lîngă implicarea civică într-o campanie – primul gînd la aflarea veştii că s-ar putea să scadă fondurile este să găsească soluţii alternative. Există reviste foarte bune şi foarte interesante (inclusiv unele cu „branduri“ solide şi o lungă tradiţie) care supravieţuiesc cu dificultate. Dar cei care lucrează la/pentru ele consideră că e normal să fie preocupaţi nu doar de cît de bune sînt articolele pe care le publică, dar şi de găsirea fondurilor. La noi, ideea că nu sînt bani pentru cultură se transformă cel mai adesea în lungi lamentaţii despre „analfabetizarea naţiei“ şi cam atît. Că autorităţile noastre cred – prosteşte! – despre cultură că e un fel de farafastîc inutil pe care nu merită să cheltuieşti prea mult e o altă problemă. Dacă simplificăm discuţia, pînă la urmă putem constata că şi noi, şi „ei“ (cei din ţările bogate) avem aceeaşi grijă: de unde bani pentru cultură în viitorul apropiat, mai ales că şi sponsorizările private au scăzut? 

A doua mare grijă e reprezentată de adaptarea la noile tehnologii. Colegii de board mi-au spus că invidiază Dilema veche pentru site şi pentru cei peste 26.000 de fani de pe Facebook. Şi pentru că revista noastră are o strategie de dezvoltare online. Mi-a făcut, desigur, plăcere, dar dincolo de asta am constatat că toată lumea se întreabă care vor fi consecinţele concrete, pe termen mediu, ale noilor tehnologii? Au apărut deja proiecte bazate pe posibilităţile oferite de noile tehnologii – de la vînzarea articolelor publicate online pînă la print on demand, de la aplicaţii pentru iPad şi smartphones la paywall. Unele dintre aceste soluţii au început să fie aplicate de revistele culturale: trecerea la conţinutul plătit al unei publicaţii destinate intelectualilor n-a făcut, desigur, vîlvă precum paywall-ul de la The New York Times sau de la Times-ul britanic. Dar tot mai multe reviste aşezate în „nişa culturală“ adoptă ideea de a trece la o formă sau alta de plată pentru ceea ce apare în ediţia online. Mai toată lumea pare să fie de acord asupra unei idei simple: nu poţi oferi gratis, pe termen nelimitat, un conţinut valoros precum articolele scrise de nume importante din lumea culturală. 

Aşa încît m-am întors de la Tallin cu senzaţia amară că sînt vremuri grele (şi) pentru presa culturală în mai toată Europa, dar şi cu sentimentul tonic că oamenii nu îşi pierd încrederea în capacitatea de a găsi soluţii şi de a supravieţui onorabil.