Regele, gîndurile mele şi liniştea

Au trecut suficiente zile de la discursul Regelui Mihai I în Parlament, la 25 octombrie. Am avut, aşadar, răgazul să citesc mai toate reacţiile, comentariile şi opiniile. Aşa cum mă aşteptam, am găsit tot ce se putea găsi: de la „istoric“, „memorabil“, „generaţiile viitoare îşi vor aminti cu emoţie“, pînă la „nimic deosebit“, „moft“, „irelevant“, „degeaba“, trecînd prin „manipulare“, „plan“, „complot“ şi, firesc, multă, foarte multă politică. Tonurile folosite au fost, de asemenea, de o imensă varietate – şi elegie şi furie, şi lehamite şi entuziasm, şi analiză rece („de text“) şi băşcălie. Şi tabloul psihologiilor a fost complet: extaz la unii şi nervi la alţii, superioritate contrariată, pe ici, şi mîndrie robustă, de plebeu cu mîneci suflecate, pe colo, respect bisericos într-o tabără, ochi exasperaţi în tavan la cealaltă. În fine, trecerea Regelui prin Parlament a întrebuinţat serios toate resursele de talent, inteligenţă şi, vai!, morală a stelelor jurnalismului românesc şi, chiar dacă apariţia Majestăţii Sale la tribună nu o fi fost foarte spectaculoasă, rîndurile revărsate asupra naţiei de tagma editorialiştilor şi analiştilor TV au fost copleşitoare. Ca să zic aşa, concluzia generală a lecturii presei este că am trăit din plin evenimentul. Şi bine am făcut!

A existat o singură idee care a părut că face consens: cei care nu au fost acolo, deşi ar fi trebuit să fie, au fost beşteliţi de toată lumea pentru absenţa lor.

Abia într-un cîmp atît de vast al relatărilor, adaug şi eu mărturisirea mea, nu pentru a lămuri, ci pentru a contribui. E util, cred, să spun şi eu, ca unul care a fost de faţă, ce am văzut şi ce am gîndit în minutele acelei şedinţe solemne. Că se vor enerva unii, sînt sigur. Că se vor amuza alţii, poate. Că vor fi şi dintre cei care vor cădea pe gînduri, sper.

Iată cam la ce mă gîndeam în acea zi, cînd toată lumea vorbea despre revenirea Regelui în Parlament după 64 de ani. Ultima dată, Regele a vorbit la deschiderea Adunării Deputaţilor pe 1 decembrie 1946. Scuzaţi clişeul care cheamă amintiri amare: impresionant arc peste timp! Mă miram, însă, că nimeni nu părea interesat de ceea ce a spus Regele în acel discurs, acum 64 de ani. Discret, au fost cîteva ziare care l-au republicat. Eu l-am citit cu o seară înaintea şedinţei festive şi m-a tulburat. Nu cred că Regele nu ştia care este relaţia dintre poporul său şi armata sovietică pe data de 1 decembrie 1946. Şi totuşi, a mulţumit acestei armate pentru binele pe care l-a făcut poporului său. Ştiu, aşa a fost istoria! Ştiu, nu avea ce face! Ştiu, deşi mulţumea glorioasei armate sovietice pentru eliberarea poporului român pe data de 1 decembrie 1946, Regele rezista eroic! Mă rog, rezista mulţumind. Dar, rezista. Pot înţelege asta? Ştiu bine că nimeni nu poate cere cuiva să fie erou. E o aberaţie! Dar, să ceri unui preşedinte să fie preşedinte, ai dreptul. La fel, ai dreptul să strigi în gura mare cînd preşedintele ţării tale nu ţi se mai pare că se ridică la standardul pe care tu, cetăţean, i-l ceri. Fără îndoială! Ai şi dreptul să spui că un Rege nu se ridică la standardul regalităţii din sufletul tău? Sigur că nu am nici un drept să-i pretind Regelui Mihai I să se fi comportat altfel în împrejurări istorice presante şi cu totul excepţionale. Nu cred că România ar fi scăpat de comunism dacă Regele se comporta altfel în anii 1945-1947, dar cred că România ar fi trecut altfel prin comunism. Ştiu, doar, că există o mare probabilitate ca eu, împreună cu poporul meu, să fi fost un pic altfel astăzi dacă Regele ultim al libertăţii noastre, Regele de dinainte de infern, ar fi fost un erou, şi nu un refugiat taciturn.

Aşezat în banca mea, în ultimul rînd al fotoliilor rezervate deputaţilor, în acea zi de 25 octombrie, pe lîngă toate aceste gînduri, retrăiam cu intensitate scăzută şi trauma pe care mi-a provocat-o scena Rege-Adrian Năstase-revista VIP, din anul 2003. Pe de altă parte, mă gîndeam la mama mea, care ar fi lăcrimat de emoţie să-l vadă pe Rege vorbind cum a vorbit în Parlament şi pe mine stînd acolo, ascultîndu-l, dar s-a grăbit să plece cu doar trei luni înainte şi n-a mai apucat. Mă gîndeam şi la bunica mea, care nu ştia prea multă politică, dar mi-a spus, în 1990, că ei i se pare normal să se întoarcă Regele Mihai pe tron pentru că dispariţia comunismului nu poate duce la altceva decît la reinstaurarea monarhiei, de vreme ce apariţia comunismului a dus la dispariţia monarhiei, şi încheia silogismul acesta, care mă uimeşte şi azi, prin concluzia imediată şi apăsată: în România, cîtă vreme nu e monarhie, e comunism.

Ceea ce m-a impresionat, însă, foarte puternic în Parlament, în acea zi, a fost liniştea. Pentru cei care nu ştiu, precizez că şedinţele de plen se desfăşoară, întotdeauna, într-o atmosferă zgomotoasă, fie de chermeză, fie de război. Niciodată de cînd sînt în Parlament nu i-am văzut pe absolut toţi colegii stînd la locurile lor şi ascultînd, liniştiţi, un discurs. Tot timpul parlamentarii se mişcă prin sală, intră şi ies, vorbesc la telefon, moţăie, citesc ziare, tastează computere, conversează între ei. Cînd treaba se încinge, vociferează. Uneori, bat cu palmele în pupitre. Huiduie copios şi chiar fluieră dacă devin nervoşi. O spun cu tristeţe: înjură birjăreşte adesea şi nu vreţi să ştiţi ce se poate urla din sală cînd apar la tribună cîteva dintre vedetele feminine ale legislativului nostru. Nu aţi vrea să vă lăsaţi copii de vîrsta şcolii pe acolo. Comportamentul acesta – care e continuu! – a fost suspendat pentru o dată. Cînd a vorbit Regele, toţi aceşti oameni – cu educaţia lor, cu nervii lor, cu temperamentul lor – au tăcut smirnă. Toţi! Omul acesta de 90 de ani, cu aerul lui uşor autist, cu vocea sa plăpîndă şi fizicul său fragil, a redus la tăcere o masivă colectivitate temperamentală, neîmblînzită. Acesta a fost primul moment din primul meu mandat de deputat cînd am putut vedea limpede cum bunul-simţ învinge mitocănia. Cum de au fost capabili colegii mei violenţi în limbaj şi brutali în abordări de atîta linişte înfiorată, nu-mi pot explica. Şi mă minunez şi acum…