EDITORIALE ȘI OPINII

Deva este oraşul despre care non-devenii ştiu în general două lucruri: că are o cetate şi o şcoală de gimnastică. Modest, deşi potenţialul ar fi mai generos. Cetatea are poveşti spectaculoase cvasinecunoscute pentru români, iar la poalele ei se găseşte o clădire princiară, ale cărei alte două denumiri ar fi mult mai potrivite pentru promovare decît pretenţiosul nume de Muzeu al Civilizaţiei Dacice şi Romane.

Deşi nu am aflat decît tîrziu, spre seară, că 10 octombrie este consacrat ca Zi mondială a sănătăţii mintale (de la un teledeputat care ţinea să sublinieze că Parlamentul, cinstind-o, a lucrat doar pe comisii) pot să reconstitui cum am trăit-o pentru prima oară în viaţă, de dimineaţă pînă tîrziu în noapte.

Prin părţile astea de lume, cînd spui „agendă publică“, în gură se formează un gust ciudat, de gutuie altoită cu zarzăre, ph-ul scade brusc, smalţul dinţilor se umple de crevase microscopice, iar buzele intră într-o amorţeală profundă, ca de la o degerătură. E ca şi cînd ai pupa gheaţa unui congelator în care, de un deceniu, ai pus la păstrare o scrumbie afumată.

Adevăratul paloş tradiţional e sabia ninja cu care poţi ajunge să cîştigi tot aur, dar sub forma unor medalii mai mici şi mai dese, înşirate pe un lanţ de presat cervicala. Cu fetele de la spadă e altă poveste, nici măcar românească. Păi, lor nici măcar nu li s-a cîntat imnul pe podiumul european anul ăsta, li s-a pus „Trei culori“.

Legea cauciucurilor de iarnă a transformat pînă şi cel mai prăpădit atelier de vulcanizare într-un loc plin de viaţă. Aud că unele asemenea ateliere din Bucureşti sînt aşa de solicitate că nu mai răzbesc decît cu programare. Cricul şi coarba au devenit instrumente de importanţă naţională. Prezonul se impune drept cea mai prezentă piesă din conştiinţa publică.

În urmă cu cîteva săptămîni, am fost într-un impecabil hotel de la poalele Parîngului unde, pe seară, a apărut un grup mare de turişti germani. Erau pensionari, în jur de şaptezeci de ani, senini şi zglobii cu toţii. La un moment dat, am intrat în vorbă cu ei, făcînd pe traducătorul.

Adevărul e că nu prea ne lăsăm. Eu cel puţin respect cu sfinţenie ce a zis Mark Twain: „Să te laşi de fumat e cel mai uşor lucru din lume, eu m-am lăsat de vreo sută de ori“. Eu mă las de cîteva ori pe an, mai ales de 1 ianuarie şi înainte de ziua mea. Cam cu aceeaşi frecvenţă mă apuc de sport, încep un regim, nu mai mănînc porcării şi mă decid că de mîine voi spune un „nu“ ferm tuturor invitaţiilor care mă distrag de la lucrurile cu adevărat importante.

Mi-am amintit de o vorbă de duh – una dintr-o mie – a lui Henri Wald: „Sînt un om credincios. Cred că Dumnezeu nu există“. Dincolo de poantă, afirmaţia aceasta deschide o suită de subteme, care ar merita să fie dezvoltate. Ea semnalează, de pildă, faptul că ateismul nu e mai puţin o „credinţă“ decît credinţa însăşi.

Îmi amintesc că, prin anii ’90, cînd predam limba română la Universitatea din Roma, colegii de acolo m-au „iniţiat“ în diferenţele dintre „cultura de dreapta“ şi „cultura de stînga“ şi în micile simboluri aferente. Mi s-a explicat, de pildă, că nu e recomandabil, cînd intru în facultate, să mi se vadă din buzunarul pardesiului ziarul Corriere della Sera, pentru că e considerat „ziarul burgheziei“.

Era prin ’92 şi mă aflam în cursa Tarom de la Bangkok, în drum spre casă. Avionul – plin. Nu era nici un loc liber. Pînă şi culoarele erau ocupate. Cu multe cutii de carton pline de orhidee. În marea lor majoritate, pasagerii erau componenţii delegaţiei româneşti de la Reuniunea anuală a FMI şi Băncii Mondiale. În anul acela, conferinţa se ţinuse în Thailanda.

În mod normal, România şi Polonia ar trebui să fie ţări cît se poate de asemănătoare. Şi nu numai pentru că le leagă o prietenie întreţinută prin gesturi frumoase, mai vechi sau mai noi. România şi Polonia sînt cele mai mari ţări din flancul estic al NATO şi al Uniunii Europene. Interesul lor comun este legat de o Uniune Europeană puternică, în care instituţiile comunitare să predomine în faţa deciziilor unilaterale ale statelor „mari“.

La Alba Iulia, printre dilematici şi nu numai, l-am ascultat pe Alexandru Tomescu cîntînd în Catedrala Catolică, vreme de o oră, cîteva capricii de Paganini. Nu ştiu dacă talentul său formidabil, vioara lui faimoasă sau atmosfera de acolo m-au făcut să pot primi aceste capricii cu totul altfel decît mă aşteptam.

Oricît de rare, cazurile de vechi clădiri bucureştene care, printr-o restaurare îngrijită, îşi recapătă frumuseţea trebuie semnalate aici – unde, de obicei, intră numai necroloage de case. De data asta, am plăcerea să anunţ că, pe strada Batiştei, la nr. 31, am văzut o asemenea excepţie. Încă de la începutul lui septembrie, un prieten mi-a atras atenţia asupra lucrărilor de la colţul cu str. I.L. Caragiale.

Intraţi în orice bar, bodegă, discotecă sau talk-show, – nu vă propun totuşi un consiliu de miniştri – şi întrebaţi: „ce e candoarea?, cu ce se prepară?“ şi veţi fi privit ca un deplasat mintal. Deschideţi dicţionarul şi veţi găsi două rînduri la „candoare“: 1) curăţenie morală. 2) nevinovăţie, naivitate.

Sînt sigur că, în urma unei vacanţe în România, poţi să te întorci acasă odihnit, mulţumit, plin de speranţă că se mai poate face cîte ceva şi pe aici. Există locuri minunate, cu oameni minunaţi, poţi să ai norocul de a da peste spaţii în care obişnuinţa înjurării şi condamnării necondiţionate a naţiei e forţată să ia o pauză.

Regula celor 10.000 de ore există în orice profesie. Ea presupune că, pentru a atinge un nivel performant în meseria ta, ai nevoie de aproximativ 10.000 de ore de muncă, atenţie şi implicare susţinută. Jurnalistul Malcolm Gladwell, cel care a vorbit primul despre regulă, mărturiseşte că, pentru el, cele 10.000 de ore s-au scurs în 10 ani de viaţă.

Într-o zi, la antrenament, cînd mingea mi-a sărit prost din mîini, antrenorul cel nou s-a apropiat de mine, sfredelindu-mă cu privirea lui albastră. Vorbind printre dinţi, mi-a arătat cum să pun căuşul palmelor unul peste altul şi să fac din antebraţe o suprafaţă de lovire aproape dreaptă, ca o scîndură. Am imitat întocmai poziţia lui. „Vezi că poţi, aşa trebuie să ţii mîinile. Să ne închipuim acum că asta e miiingea...“

Nu mai fusesem în Alba Iulia de mult. Nu prea aveam de ce să trec. Tocmai de aceea, plăcerea a fost dublată de surpriza unei cetăţi din care nu ţineam minte decît Catedrala Unirii şi şanţurile pline de gunoaie şi care acum mă întîmpina cu impunătoarele sale clădiri radiind în soarele de toamnă, cu vechea manutanţă transformată într-un hotel de un lux rafinat impecabil.

Am întîlnire cu un analist politic bine informat, scot ziarul, omul zîmbeşte cu aerul „cine naiba citeşte Moldova Suverană?!“, întreb ce se întîmplă, mă linişteşte: e drept că se zvoneşte că MS s-a îmblînzit, dar e ceva de moment şi pur conjunctural, vor să-l ameţească pe Filat spre o alianţă cu Voronin şi PCRM. Aha, deci, MS joacă tactic.

Pe unde am umblat prin ţară, am întîlnit destui oameni cumsecade, care îşi fac treaba, îşi cresc copiii, nu-şi doresc foarte multe, n-au uitat – în ciuda necazurilor – să fie veseli. Cînd stai de vorbă, la o bere, în cercuri de prieteni şi cunoscuţi, între amici şi vecini, te simţi ca între oameni cumsecade, nici mai buni, nici mai răi decît alţii.

Avem de toate aici, la noi în oraş. Avem meşteri în brînzeturi şi vinuri fine. Avem cîntăreţi talentaţi. Avem tot felul de specialişti: mecanici, instalatori, zugravi. Salariile sînt bunicele, preţurile sînt cam mari, concediile sînt lungi şi bine plătite. Părea că vom trăi fericiţi. Pînă într-o zi…

O ştire „de senzaţie“ făcea ocolul presei româneşti la sfîrşitul săptămînii trecute: „Comisia Europeană se gîndeşte să interzică sistemul all-inclusive din hoteluri, din cauza faptului că acesta implică aruncarea unei cantităţi prea mari de mîncare, ceea ce contravine intenţiei Uniunii Europene de a limita cît mai mult irosirea alimentelor.

Discuţiile despre străini sînt, de cele mai multe ori, fascinante. Motive de toate felurile ne cenzurează cînd e vorba să ne spunem părerea despre o rudă sau despre un prieten – cînd cunoaştem bine pe cineva, un fel de respect pentru complexitatea naturii umane ne face să fim circumspecţi, să nu ne angajăm categoric, să lăsăm loc de întors.

Regimurile comuniste au pus la punct nişte sisteme prin care au schimbat natura şi logica multor instituţii şi relaţii. La noi, moştenirea asta, bine combinată cu regăsita gîndire bizantină întortocheată, guvernează în prezent nu doar instituţii ale statului, ci şi afaceri private şi chiar gîndirea oamenilor.

Zilele trecute am fost la Sulina, după aproape jumătate de secol. Aveam amintirea, învăluită în mister, a cimitirului cu nume străine de aventurieri şi funcţionari ai Comisiei Dunării şi vagi imagini de case vechi ale unei lumi apuse, înşirate de-a lungul Dunării.

Scotocind prin vechi hîrtii de familie, ceea ce, de la o vreme, mi se întîmplă tot mai des, am dat peste amintiri, de copilărie şi nu numai, ale unchiului meu, dr. Ştefan N. Iorga (1906-1976). Numele acesta se găseşte pe coperta a două volume de versuri – Orizonturi (1933) şi Bufniţa albă (1974).

O casă care ascunde un sac de poveşti rupe din frumosul peisaj de la începutul Copoului, în vecinătatea-i aflîndu-se Biblioteca Centrală, Universitatea, Palatul Copiilor şi Şcoala fiilor de militari, toate monumente istorice renovate în anii din urmă. Este vorba de clădirea care a fost numită, ani la rînd, „Casa Conachi“.

Sînt convins, într-o bună măsură, că nu voi indispune multă lume (trebuie să ai mereu grijă în a nu tînji la unanimităţi) dacă, în aceste zile ale Anului Nou evreiesc, voi alege cîteva mostre de humor iudaic, de mult definit ca o politeţe a disperării.

Miercuri seara pe la ora zece, mai exact la 24 de ore de la aterizarea pe Aeroportul Băneasa, urlam la fratele meu într-o parcare a unui Metro din suburbii… O zi în Bucureşti a fost îndeajuns să-mi spulbere tot zenul adunat cu sîrguinţă în două luni şi jumătate petrecute într-un sătuc oarecare, liniştit şi însorit, de pe minunatul nostru continent.

Cristian Orgonaş pune pe blogul său o întrebare care ar trebui să ne dea de gîndit: Cum am reacţiona noi dacă am fi în locul spaniolilor? Pentru cine nu a apucat să-l citească, Orgonaş scrie un excelent blog de economie la www.businessday.ro şi a pus această întrebare într-un post care se numeşte „De ce au introdus spaniolii restricţii pe piaţa muncii?“.

Printre bisericile de lemn ale judeţului Hunedoara este o necunoscută. E drept, izolarea şi-a spus cuvîntul, căci biserica din Buneşti riscă să se prăbuşească uitată printre casele părăsite ale satului năpădit de lăstărişuri. Nici drumul pînă la ea nu prea mai seamănă a drum.

Că Nicolae Ceauşescu credea în competenţa lui universală, că nu ezita să dispună de poporul român ca de propriul său şeptel, că n-avea dubii, că se considera o figură istorică şi un lider planetar o ştim. Nu ne miră: e simptomatologia clasică a megalomaniei paranoiace.

În tot acest peisaj colorat, a face un festival „în numele“ unei reviste poate părea o simplă manevră de PR. Nu e aşa. În alte părţi ale lumii nu e ceva neobişnuit ca o gazetă să încerce să se prezinte şi altfel în faţa publicului ei real sau potenţial. Aşa că, uitîndu-ne ce fac alţii, aveam de mai multă vreme în minte ideea unui festival şi convingerea că el poate oferi altceva decît există „pe piaţă“.

…şi nouă toate. Aşa îmi venea să zic de cîte ori auzeam dezbateri (relativ anemice) pe tema înfiinţării noului/vechiului Minister al Afacerilor Europene. Instituţia este dorită şi detestată, simultan, în cercurile administrative româneşti. (Re)înfiinţarea sa a stîrnit puţine valuri.

Dacă aceia care militează pentru „Europa naţiunilor“ şi pentru sistemul interguvernamental, împotriva Europei integrate, îşi vor vedea visul cu ochii, atunci ziua de 22 septembrie 2011 va fi trecută cu litere de aur în istoria pe care sigur ei o vor (re)scrie cîndva.

De mulţi ani se tot spune că potenţialul negativ al conflictului israeliano-palestinian este nelimitat. Caz tipic de melting conflict, confruntarea de decenii dintre evrei şi arabii-palestinieni reverberează în multe alte paliere şi influenţează, printr-un efect în lanţ ce pare de neoprit, foarte multe teme de pe agenda îngrijorărilor mondiale.

Mă aştepta un interviu pentru Secolul 20, cu omul care aproape că se confunda cu jazzul românesc. Era pe la jumătatea anilor ’90. Îmi concepusem dinainte întrebările, studiasem atent alte interviuri pe care le dăduse şi tot ce mai apăruse în presă.

Gata, promit, este ultima dată cînd mai scriu despre învăţămînt! Nu doar pentru că, vorba aia, îmi scade dramatic ratingul şi risc să-mi pierd şi ultimul cititor, ci în primul rînd deoarece nu mai e nimic de spus. End of the game! Cum, necum, mai toate universităţile şi-au văzut sacii în căruţă.

„Priviţi, copii, priviţi acest cartier vechi, această casă bătrînească dărăpănată, care în curînd vor fi doar o amintire istorică, sau nici atît, un şantier al progresului. Excavatoarele demolatoare croiesc drumul viitorului. A demola este a construi. Cîndva, în viitor, vă veţi aduce aminte că, în copilăria voastră, aţi asistat, amuţiţi de uimire, la această magnifică expansiune!“

Dacă, ajunşi la Herăşti, sîntem uimiţi în faţa imaginii neaşteptate a casei pe care Udrişte Năsturel o construieşte în 1641-1643, trebuie să ştim că forma actuală este dată de una dintre cele mai remarcabile restaurări făcute în anii ’50. De la data construirii şi pînă la restaurare, întregul ansamblu al curţii suferă numeroase transformări.

Maximilian Schell se dezlănţuie într-un crescendo sălbatic, martorii sînt incapabili să-i facă faţă, terorizaţi de violenţa interogatoriului, pînă cînd, deodată, din boxa sa, Burt Lancaster, însuşi fostul legiuitor hitlerist, se ridică în picioare şi îi strigă avocatului său: „Iar începeţi?“.

Sînt mulţi care au simpatizat cu Oţelul, care i-au ţinut pumnii pentru efortul de a închide gura căpcăunilor sforăitori ai fotbalului decibelic. Dar după focul pasiunii a urmat scrumul raţiunii. O echipă mică, solidă şi sufletistă s-a transformat într-o echipă mică, sordidă şi habarnistă.

Atentatul. Critica raţiunii paranoice se intitulează scrierea profesorului Manfred Schneider – publicată recent într-un volum de peste 700 de pagini la editura Matthes & Seitz. Cei zece ani împliniţi de la atentatele de la 11 septembrie conferă un caracter imperativ lecturii acestei cărţi, palpitantă ca un roman poliţist, dar în acelaşi timp doctă şi solid documentată ca un tratat academic.

Am terminat de curînd Dosarul Brucan – Documente ale Direcţiei a III-a Contraspionaj a Departamentului Securităţii Statului (1987-1989). 700 de pagini de dosare ale Securităţii, dar foarte interesante. Poate şi pentru că Silviu Brucan a fost un personaj interesant. Mai complex decît clişeul public despre el: comunist stalinist, s-a opus tîrziu lui Ceauşescu şi a fost apoi unul dintre manipulatorii lui 1989-1990.

„Deşteaptă-te române!“ şi-a avut vremea şi rostul lui. De necontestat. S-a cîntat, mobilizator, la 1848, la 1877, în timpul celor două războaie mondiale, la Braşov în 1987 şi la Revoluţie, în decembrie 1989. Nu se pune problema să uităm melodia, vorbele şi istoria lor. Dar avem voie să ne punem unele întrebări cu privire la calitatea de „imn naţional“ a acestui respectabil cîntec.

În ultima vreme, UE pare un fel de balamuc vesel, în care nimeni nu se mai înţelege cu nimeni. Liderii statelor membre, miniştrii de finanţe, bancherii se tot întîlnesc pentru a găsi soluţii de salvare a Greciei, după care declară că sînt pe calea cea bună, dar nu se întîmplă nimic.

Eu nu am fost membru PCR datorită/din cauza lui Petre Roman. El mi-a dat un 5 la laboratorul de Fluide, asta mi-a stricat media şi nu m-au mai primit. Omul nu a avut nici o vină, chiulisem tot semestrul, din binecuvîntate pricini, adică eram în brigada artistică a facultăţii. În plus, jucam şi bridge cam opt ore pe zi.

Mulţi ar putea ridica miraţi din sprîncene: război în Europa? De neimaginat, mai ales că marea majoritate a celor care populează astăzi bătrînul continent n-au trăit vemurile ultimei mari confruntări militare. Războiul nu face parte din memoria noastră, el este doar un subiect de cărţi şi filme.

Acum trei ani, pe 25 septembrie 2008, cînd criza financiară lovea din plin economia mondială, preşedintele Sarkozy a ţinut la Toulon un discurs memorabil. Acela a fost, cred, cel mai bun discurs al unui lider politic major despre criza economică actuală.