Sfîrșitul jocului
Gata, promit, este ultima dată cînd mai scriu despre învăţămînt! Nu doar pentru că, vorba aia, îmi scade dramatic ratingul şi risc să-mi pierd şi ultimul cititor, ci în primul rînd deoarece nu mai e nimic de spus. End of the game! Cum, necum, mai toate universităţile şi-au văzut sacii în căruţă, cele mari joacă în continuare în liga A, cele mici sînt prea mici pentru a avea pretenţii, iar cele din grupa B tac chitic de frica retrogradării. Cu lege sau fărădelege, ne-am descurcat şi de data asta, că oameni sîntem! Pe acest „du-i, Doamne, la Ploieşti!“ a şi mizat, de fapt, breasla academică, reproducînd vechea strategie a capului plecat şi pe aceea, încă vie în amintirea multora, a PCR (pile, cunoştinţe, relaţii). Cele cîteva glasuri supărate s-au pierdut în foşnetul aranjamentelor subterane şi iată-ne ajunşi cu toţii la liman: începe noul an universitar. Cînd un coleg de facultate a povestit altui coleg din Belgia peripeţiile prin care trecem şi de ce nu puteam demara masterul comun, acesta a dat din cap înţelegător: Mda, deci sînteţi în grevă... Care grevă, monşer? Învăţămîntul românesc nu e în stare de greve, poate cel mult salariale – şi asta doar în zilele de leafă.
Ca să nu existe neînţelegeri: micul departament pe care îl conduc a ieşit pe locul întîi pe ţară atunci cînd s-a încheiat oficial evaluarea. Că pe urmă a fost torpilat colegial şi a mai luat apă, coborînd ba pe patru, ba pe doi, ce mai contează, sîntem în liga fruntaşă, ne-am trezit şi noi cu sacii în căruţă. Nu avem deci a ne plînge şi nu avem nici frustrări, nici revendicări de exprimat. Şi totuşi, chiar dacă am fi primit premiul întîi cu coroniţă, aş fi rămas cu acelaşi gust amar: după ce criterii am devenit premianţi, care este sistemul de valori care stă la baza acestei ierarhizări naţionale?
Or, despre asta este vorba, şi nu doar despre o lege sau alta, mai bună sau mai proastă: care sînt şi cum sînt promovate valorile acestei societăţi? Nu mă interesează atît dacă sînt declarat bun sau prost, cît care sînt criteriile după care sînt clasificat astfel, care sînt principiile care departajează valoarea de impostură, în societatea în care trăiesc. Şi acest lucru nu mă interesează doar pe mine, nu doar cadrele didactice, ci pe noi toţi, ca societate.
Ca să fim oneşti, trebuie să recunoaştem că aşa a şi pornit, pentru mulţi, această lege: trebuie curăţat învăţămîntul de „baronii“ săi şi de impostura lor şi a clanurilor acestora, trebuie ca valoarea să devină din nou singurul criteriu. Aveau dreptate şi mulţi au crezut – şi mai cred încă – sincer în acest demers. Nu pot să uit, astfel, acel preşedinte de consiliu judeţean care, vrînd să devină profesor, a fost iritat cînd i s-au cerut cărţi publicate şi, peste o lună, a venit cu zece volume de autor, le-a trîntit pe masa comisiei şi a devenit astfel cadru didactic. Nu pot să uit uimirea unui coleg, decan la o prestigioasă universitate, cînd a priceput că ţinem toate cursurile de master, şi nu, aşa cum erau ei obişnuiţi, doar cîteva „pachete intensive“ la sfîrşit de săptămînă. Nu pot să uit cazurile de plagiat pe care le ştiu personal, inepţiile suficiente pe care le-am auzit în aule cu pretenţii, şi cîte şi mai cîte. Generaţia mea pusese mîna pe putere şi în acest domeniu şi nu avea de gînd să renunţe la plăcerile ei, licite sau ilicite. Această stare de fapt trebuia curmată!
Ceea ce a urmat nu a dus însă la împlinirea acestor nobile idealuri. „Curăţarea“ sistemului s-a transformat în vînătoare de vrăjitoare şi banală luptă de putere. „Baronii“ au întors rapid armele, au fost printre primii care au susţinut, oportunist, noul trend şi s-au „scos“ şi de data asta – că doar nu degeaba erau ei ditamai „baronii“. În bună tradiţie parlamentară, unii dintre ei au trebuit să facă „ciocul mic“, ce-i drept, dar principalele victime au fost, deocamdată, acei cîţiva bătrîni profesori care şi-au văzut tot timpul de treabă şi care nu s-au agitat, fiind convinşi de valoarea şi buna lor credinţă.
Victime colaterale, veţi spune, nu poţi face omletă fără să spargi ouăle. Fie, să vedem atunci cum arată noua „omletă“. Altfel spus, echipele au fost clasificate, se află la linia de start, să vedem după ce reguli jucăm.
Unu. Aceste reguli nu sînt transparente. Noi, prostimea, încă nu ştim, de pildă, „grila“ de clasificare după care ne-au evaluat ei, puterea. Regulile sînt deci, cel puţin în parte, discreţionare – juriştii ar adăuga că sînt şi neconstituţionale. Cum sînt asigurate atunci „competiţia“ şi „valoarea“?
Doi. Aceste reguli nu sînt coerente. Nu poţi, de pildă, să trimiţi acasă (de-a valma) „vechea gardă“ şi să blochezi în acelaşi timp accesul la posturi al noii generaţii. După cum nu poţi să obligi economic facultăţile (prin finanţarea studenţilor echivalenţi existenţi) să nu piardă nici un student pe parcurs şi, în acelaşi timp, să fie mult mai selective şi mai performante.
Trei. Criteriile după care se stabilesc cîştigătorii (adică valoarea) acordă victoria managerilor de pe banca tehnică, nu jucătorilor. Un curs bun nu apare nicăieri în grila actuală, iar angajarea unui Premiu Nobel ar fi o eroare managerială, cel puţin pe termen scurt, căci îţi aduce mai puţine puncte decît un doctorand al propriei universităţi. Pe de altă parte, un articol ISI a devenit un gadget care asigură victoria la puncte a unei întregi facultăţi.
Patru. În sfîrşit, jocul în sine se mută de pe teren în culise, adică din sala de curs la calculatorul managerilor de proiect. Competenţa principală a acestora (uneori şi singura) constă în stăpînirea „birocratezei“, cum spune un coleg, un dialect performant în care excelează cu adevărat şi care le dă acces la resurse şi reţele. Deveniţi stăpîni ai limbajului, aceştia se pregătesc să fie şi noii stăpîni ai învăţămîntului, confirmînd astfel încă o dată intuiţia genială a lui Orwell că Puterea trece prin controlul limbajului. Restul (adică nimic altceva decît învăţămîntul însuşi) devine tăcere...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
