Ce ne-a venit cu Festivalul ăsta?

În corul naţional de lamentări că „moare cultura“ şi „am devenit un popor de analfabeţi“, viaţa – scuzaţi truismul – merge mai departe. Viaţa culturală, vreau să zic... 

Cifra de afaceri din industria cărţii a ajuns la aproape 100 de milioane de euro (e puţin faţă de alte ţări, dar acum 6-7 ani era de 40 de milioane), redeschiderea Muzeului Antipa a „scos oamenii în stradă“, teatrele bune joacă cu casa închisă (iar experimentele şi teatrul alternativ înfloresc), concertele se ţin lanţ. În plus, avem festivaluri peste festivaluri, de toate genurile: de teatru, de film, de muzici felurite. Am început să ne găsim un loc şi pe harta culturală a Europei şi a lumii. Pe de o parte, Institutul Cultural Român – prin reţeaua sa din marile capitale – „exportă“ sistematic cultura vie şi actuală. Chiar în această perioadă – de exemplu – România este „ţară-invitată“ la Tîrgul de carte de la Madrid, iar la cel din Göteborg există o consistentă prezenţă a autorilor români. Pe de altă parte, turneele unor mari artişti străini nu mai „sar“ peste România, cum se întîmpla pînă nu de mult. Şi, de bine de rău, viaţa culturală tinde de cîtva timp să se descentralizeze: se întîmplă lucruri notabile nu doar în Bucureşti, dar şi în tot mai multe locuri – de la Vama Veche pînă la Gărîna, ca să dau doar două exemple simbolice, în felul lor. Există oraşe care şi-au consolidat identitatea şi profilul (şi) datorită unor evenimente culturale majore. Nu ne mai putem plînge că „n-avem“ una şi alta; cel mult putem să reflectăm mai serios la ceea ce facem cu ce avem. 

În tot acest peisaj colorat, a face un festival „în numele“ unei reviste poate părea o simplă manevră de PR. Nu e aşa. În alte părţi ale lumii nu e ceva neobişnuit ca o gazetă să încerce să se prezinte şi altfel în faţa publicului ei real sau potenţial. Aşa că, uitîndu-ne ce fac alţii, aveam de mai multă vreme în minte ideea unui festival şi convingerea că el poate oferi altceva decît există „pe piaţă“. Mai întîi, o revistă poate aduna la un loc genuri şi categorii culturale diferite (ceea ce festivalurile „de profil“ nu pot face). Nu e, de fapt, ceva cu totul străin de ceea ce face Dilema veche în mod normal. De 18 ani, tratăm subiecte de tot felul, iar la noi colaborează oameni foarte diferiţi – ca profil intelectual, pregătire, competenţe etc. În jurul revistei s-a creat, în timp, o comunitate consistentă de cititori. Acum, nu facem decît să le oferim acestor cititori ocazia de a se aduna „fizic“, concret, în jurul unor teme şi subiecte pe care Dilema veche le propune. Şi, bineînţeles, în jurul unor scriitori, muzicieni, artişti care să exprime, în felul lor specific, plăcerea de a face parte din această comunitate. Nu întîmplător am ales ca temă generică pentru festival „plăcerile vieţii“: tocmai pentru că e criză, tocmai pentru că încruntările cotidiene îi fac să uite, pe mulţi dintre noi, că viaţa e făcută şi pentru altceva decît privitul bleg la televizor, înverşunările politice, lamentările pe tema „mîine va fi mai rău“, bodogănelile la adresa ţărişoarei şi alte asemenea amărăciuni de fiecare zi. 

S-a întîmplat să găsim, pentru acest festival, şi un loc pe deplin adecvat ideii: Cetatea Alba Iulia. Lucrările de renovare au redat Cetăţii nu doar „faţada“, dar şi identitatea profundă. Nu este vorba doar de faptul că s-au refăcut ziduri şi clădiri, că au fost scoase la iveală urme ale originilor romane ale aşezării, că partea veche din Alba Iulia arată acum asemenea oricărui oraş european care ştie să-şi conserve tradiţia. Este vorba despre ocazia unică pe care o are acum oraşul de a-şi redefini personalitatea. Aşa încît, împreună cu autorităţile locale, încercăm să punem pe harta culturală a oraşului Festivalul Dilema veche. 

Pe termen lung.