De ce nu sîntem şi noi polonezi?

În mod normal, România şi Polonia ar trebui să fie ţări cît se poate de asemănătoare. Şi nu numai pentru că le leagă o prietenie întreţinută prin gesturi frumoase, mai vechi sau mai noi. România şi Polonia sînt cele mai mari ţări din flancul estic al NATO şi al Uniunii Europene. Interesul lor comun este legat de o Uniune Europeană puternică, în care instituţiile comunitare să predomine în faţa interguvernamentalului şi a deciziilor unilaterale ale statelor „mari“. Împreună, România şi Polonia pot juca un rol important în cadrul mecanismului de decizie european. În acelaşi timp, un eventual eşec al proiectului Europei integrate va face ca şi pentru România, şi pentru Polonia terenul să se încline ameninţător spre Răsărit. Ceea ce Polonia este în Nord, România este în Sud – o mare ţară de graniţă a NATO şi a Uniunii Europene, practic ultima frontieră a „Occidentului“, în faţa unui spaţiu „rus“ încă enigmatic şi vag ameninţător. România este la Marea Neagră ceea ce Polonia este la Marea Baltică.

Dar între România şi Polonia există un munte de deosebiri. În primul rînd, felul în care au reacţionat în faţa crizei. România se află printre statele membre lovite cel mai rău – Produsul Intern Brut a dat înapoi cu mai bine de 9 procente, în 2009 şi 2010, iar refacerea din 2011 este timidă şi ameninţată de revenirea crizei globale, profilată din ce în ce mai clar. Nicăieri în Europa, poate cu excepţia Greciei, măsurile de austeritate nu au fost atît de dure şi cu rezultate atît de puţin concludente. De partea cealaltă, Polonia afişează siguranţă de sine. Acum o lună, la Bruxelles, în cadrul unei conferinţe de presă susţinute împreună cu preşedintele Comisiei Europene, premierul polonez Donald Tusk le-a arătat tuturor o foaie de hîrtie pe care stătea scris: 4,3% J. Era creşterea economică a Poloniei din ultimul an. Şi un mesaj clar pentru Europa: Polonia ştie ce are de făcut şi vrea ca Europa să acţioneze concertat împotriva crizei.

Printr-o preşedinţie europeană pusă în slujba salvării euro şi, de fapt, a întregului proiect integraţionist, Polonia a cîştigat influenţă şi prestigiu. Liderii români continuă să vină în capitala Uniunii Europene complexaţi de propriile nereuşite şi să se comporte stîngaci, ca nişte rude din provincie.

Adevărat este că şi calitatea elitelor e alta. Să nu se supere liderii noştri politici, dar premierul Donald Tusk, ministrul de Externe Radek Sikorski, preşedintele Parlamentului European Jerzy Buzek, ba chiar şi încă tînărul fost preşedinte de stînga Aleksander Kwasniewski, aflat deocamdată în „rezerva de cadre“, nu prea au corespondenţi pe măsură la Bucureşti. „Secretul“ reuşitei economice poloneze îl constituie succesul în atragerea fondurilor europene. Ceea ce arată o administraţie profesionistă şi un nivel al corupţiei ţinut măcar sub control, la cote „decente“. România este codaşa Europei la capitolul absorbţie, ceea ce spune totul despre calitatea administraţiei şi nivelul corupţiei. Iată că, după alegerile de duminică, partidul Platforma Civică, al premierului Donald Tusk, de orientare liberală, a cîştigat alegerile şi şi-a reînnoit mandatul. Explicabil. Pînă acum, Polonia a traversat criza mai bine decît oricare alt membru al Uniunii Europene. Tusk a gestionat situaţia cu calm şi mai ales fără stridenţe ideologice. În timp ce principalul său contracandidat, Jaroslaw Kaczy´nski s-a cantonat într-un discurs conservator, conflictual, plin de locuri comune şi de exclusivisme. Polonezii au optat, aşadar, pentru varianta moderată şi pragmatică.

În România, spre deosebire de Polonia, discursul politic se radicalizează, pe măsura apropierii alegerilor, dar şi a acumulării nereuşitelor de partea guvernării.

Partidul de guvernămînt îşi îngroaşă latura conservatoare, aducînd tot mai mult cu formaţiunea lui Kaczy´nski. În timp ce opoziţia, incapabilă de un discurs pragmatic, se raportează, orbeşte, la abordarea conservatoare a partidului de guvernămînt, fiind mai mult reactivă şi prea puţin activă. Opoziţia nu face decît să respingă conservatorismul „oficial“, dar fără a veni cu nimic la schimb. În afara acestor două forţe, care, atacîndu-se reciproc, se susţin, de fapt, una pe cealaltă, nu mai există decît discursul anti-sistem al unor personaje caricaturale precum Dan Diaconescu sau Gigi Becali. Un deşert al ofertei, care va descumpăni o bună parte a electoratului.

Nu că Polonia ar fi raiul pe Pămînt. „Miracolul polonez“ îşi are criticii săi, care sînt gata să parieze că nu va mai dura mult. Zlotul începe să dea semne de oboseală, datoria publică se apropie de nivelul maxim stabilit în Constituţie, de 55% din PIB. Cultivarea relaţiilor cu Rusia şi Germania de către actuala guvernare îşi are criticii săi în societatea poloneză. Şi lucrurile s-ar putea schimba dramatic în defavoarea partidului de guvernămînt, dacă al doilea val al crizei va impune măsuri de austeritate, care vor face uitat entuziasmul consumist, încă nealterat în Polonia.

Orice se va întîmpla însă în viitor, Polonia rămîne cu acumulările din ultimii ani, datorate unei politici europene consistente şi unei administraţii capabile să profite de politica de coeziune a Uniunii. Cum-necum, Polonia a făcut pasul spre „liga mare“ a jocurilor europene, în timp ce România încă se chinuie pe terenurile noroioase de provincie. Aceasta este, de fapt, marea deosebire între două ţări care, altfel, ar trebui să se asemene.    

Ovidiu Nahoi este jurnalist, redactor-şef la Adevărul Europa.