EDITORIALE ȘI OPINII

În faţa intrării în Ateneu aşteptau o mulţime de paltoane cenuşii. Lume care se înghesuia şi vocifera la anunţul că nu mai sînt locuri. Era o dimineaţă friguroasă cu un cer mohorît. Nu ştiu dacă mai fusesem vreodată într-o sală de concerte sau dacă mai intrasem în clădirea Ateneului.

Cînd străzile din Bucureşti poartă numele unor personalităţi, acestor plăcuţe le lipsesc indicaţiile despre datele biografice, iar identificarea locului pe care omul l-a ocupat în societatea contemporană este cîteodată greşită. N. Bălcescu şi Gh. Brătianu sînt calificaţi drept oameni politici, deşi importanţa lor ca istorici întrece rolul lor politic.

„Toţi boierii din Ţara Românească au clădiri minunate în satele lor. Fiecare are întotdeauna lîngă casa lui o biserică mare, înzestrată cu danii, şi fiecare boier se întrece cu cei de o seamă cu el în ce priveşte frumuseţea clădirii şi a lucrăturii. Ei îşi pun toată mîndria în aceste lucruri. Cînd vreunul din ei este scos din slujbă, el se retrage pentru tot restul vieţii în satele sale şi în palatele sale şi îşi are biserica lui alături.“

Răducule, ne ştim de peste 60 de ani de viaţă şi activitate revoluţionară, chiar contrarevoluţionară, n-am fost membru de partid, nu sînt nici anticomunist get-beget, cred că am iubit împreună aceeaşi femeie de la documentare (El: „Alo, domnişoară, debarasaţi-ne vă rog de saramurile astea... Răducule, ce vrei felul III?“ Eu: „Nu am voie dulce!“ El: „Vreun diabet, ceva? Hai, lasă-te de prostii!“).

Zilele trecute am dat întîmplător peste această ierarhizare neurofiziologică a genurilor de muzică, ascunsă într-o scurtă informaţie dintr-un colţ de cotidian: „muzica uşoară sau populară activează sub 50% din scoarţa cerebrală, muzica simfonică modernă 60-70%, muzica clasică ajunge pînă la 90% şi numai Mozart atinge 100%.

Corneliu Porumboiu e regizor. Octavian Porumboiu este manager. Iar Adrian Porumboiu le oferă, amîndurora, suspansul necesar derulării activităţii. Acum două săptămîni, Porumboiu senior a promis că, dacă un scandal fotbalistic rostogolit de el nu va avea finalul scontat, va intra în pactul tăcerii faţă de sport.

În fiecare an, German Marshall Fund of the United States, unul dintre think tank-urile importante de la Washington, realizează un sondaj multinaţional numit Transatlantic Trends. Se pun aceleaşi întrebări, în oglindă, despre situaţia internaţională, în SUA şi în cîteva ţări europene, inclusiv Turcia.

Românii se urnesc greu să facă lucruri. Au însă geniul comentariului. Nu că alţii n-ar fi, de asemenea, înclinaţi să comenteze ceea ce se întîmplă în jur, dar noi adăugăm acestei universale înclinaţii o dimensiune în plus: noi sîntem gata să comentăm şi ceea ce nu există, ceea ce nu s-a întîmplat (încă). Nu degeaba am oferit patrimoniului anecdotic planetar povestea drobului de sare.

Presa tipărită este cea mai afectată: în ultimul deceniu, veniturile instituţiilor media au tot scăzut, iar numărul jurnaliştilor s-a redus (cu 53% în Norvegia, cu 41% în Olanda, cu 25% în Germania, de la 56.000 la 40.000 în SUA). Dincolo de cifre, are de suferit şi calitatea.

„Daca aş fi Guvernul Boc, uite ce-aş face…“, îşi începe amicul meu expozeul, zîmbind uşor. Ştie că tot românul se pricepe la fotbal şi agricultură, astfel încît, beneficiind de suficientă autoironie, îşi continuă ideea. „Aş orienta toată agricultura românească spre producţie din asta bio-eco-tradi.

Ca să fiu mai bine înţeles, aş începe cu o mărturisire. Am trăit primii 20 de ani din viaţă sub comunism. Am apucat, deci, să văd şi să înţeleg ceva din lumea care mă înconjura. Anturajul familiei mele era format din oameni simpli, obişnuiţi, fără biografii trepidante, fără trecut tumultuos şi, aveam să înţeleg mai tîrziu, fără mare viitor. Oameni ca mai toţi cei de atunci.

În urmă cu 20 de ani, la sfîrşitul lunii septembrie 1991, cînd la putere era FSN şi preşedinte – Ion Iliescu, Bucureştiul era invadat de mineri pentru a patra oară. La ceva mai mult de un an după ce veniseră să-i „pună la punct“ pe reprezentanţii opoziţiei, oamenii lui Miron Cozma aveau o răfuială cu Guvernul Roman, care, chiar cu acea ocazie, a şi fost demis.

Despre nea Flutur şi muzeul său de lîngă Peştera urşilor am scris, la timpul potrivit, o pilulă în această revistă şi un întreg articol mai mult sau mai puţin „ştiinţific“ dedicat colecţiilor săteşti.

De cîteva ori a mai venit aici vorba de amintirile unui celebru scriitor german despre Bucureştii dintre cele două războaie. De Gregor von Rezzori a apărut pînă acum în româneşte o singură carte – Memoriile unui antisemit.

Zilele trecute a avut loc – în presa timpului, cum se zice – o reabilitare a unui om şi a unei idei româneşti care, timp de 40 de ani, s-au bucurat numai de dispreţ şi hulă. De cînd am învăţat ce este o autobiografie, am apreciat că 40 de ani constituie cea mai fiabilă unitate de timp.

„11 septembrie a schimbat fundamental lumea.“ Ştiu că e normal să fii impresionat de o asemenea grozăvie. Ştiu că am crezut cu toţii atunci că lumea nu va mai fi la fel. Dar adevărul e că lumea e cam la fel. Şi unde s-a schimbat, nu a avut nici o legătură cu 11 septembrie.

Cel care, podidit de mîhnire, nefericit în plan personal, destrămat sufleteşte, iese pe stradă şi dă foc caselor din jur nu duce o luptă politică, nu se opune „sistemului“. Nu are un scop înalt şi altruist. Îşi exprimă, pur şi simplu, într-o variantă agresivă, marasmul, sau dezorganizarea interioară. Mai exact, transferă un război lăuntric pierdut, în război exterior.

În anii ’90, cele mai pasionante dezbateri în presa noastră erau cele care priveau, într-un fel sau altul, Europa. Miza cea mare era direcţia spre care urma să se îndrepte România, iar după decenii de apartenenţă la lagărul socialist, Vestul părea singura opţiune pentru foarte mulţi.

Prin iunie, pe cînd ne gîndeam ce să mai adăugăm în grila TVR-ului, Andi Lăzescu (PDG-ul nostru) zice să pornim o serie de dezbateri de nivel intelectual cît mai înalt posibil şi îmi dă şi sursa de inspiraţie: runda Doha, o producţie BBC. Intru vitejeşte pe iutub, dau o căutare simplă şi încep să privesc emisiunea. Decorul – banal: o sală de conferinţe, cu prezidiu şi public.

Valonia, partea de sud, francofonă, a Belgiei, se aseamănă, în anumite aspecte, cu unele regiuni din România. Colinele împădurite ale Ardenilor amintesc de unduirile dealurilor şi văilor transilvane ori de domoalele obcine bucovinene. Arhitectura industrială învechită, clădirile părăsite ale fabricilor, cu pereţii de cărămidă înnegrită şi cu geamurile sparte, îţi dau un gust de „acasă“.

O spun din capul locului, mă surprind discuţiile iscate de lansarea ideii unui muzeu al comunismului în România. Mă aşteptam, naiv după cîte se pare, că această idee va face unanimitate. Sîntem, totuşi, o naţiune care a trecut prin infern, iar instituţionalizarea memoriei acestui pasaj mi se pare obligatorie.

„Românii cară totdeauna multe bagaje.“ A fost formula cu care un cunoscut stabilit de multă vreme la Londra ne-a întîmpinat în anii ’90. Privea fix către geamantanele noastre. Chiar dacă noi duceam atunci şi lucrurile unor prieteni, ştiam că, în esenţă, avea perfectă dreptate.

În anii Războiului Crimeii, Ţara Românească a fost mai întîi sub ocupaţie rusească, aceasta fiind înlocuită după un an de trupele otomane şi austriece, ultimele prelungindu-şi prezenţa pînă în 1857. Nu era pentru prima oară că românii suportau această situaţie, dar, de data asta, erau implicaţi într-un mare conflict internaţional, aflîndu-se în vecinătatea regiunii în care se desfăşurau principalele operaţii militare.

...Mai ştiţi cine e campionul naţional la şah? Aţi mai citit în presa noastră sportivă sau ne vreo ştire? Măcar de trei rînduri, despre şahiştii lumii sau ai ţărişoarei? Eu nu. Oare se mai joacă şah în România? Mai există turnee cu public, oameni care se adună în jurul unor mese pe care doi semeni mişcă nebuni şi cai? Poate în Cişmigiu...

Jonathan Scheele, un bun cunoscător politic al României, a declarat în repetate rînduri că România nu are „o viziune“, că, după părerea lui, acestei ţări îi lipsesc „obiectivele“ pe termen mediu şi lung. Din altă perspectivă, Emil Constantinescu era de părere că am avut un astfel de proiect cu bătaie lungă, început pe la paş’opt şi încheiat odată cu integrarea europeană: europenizarea şi modernizarea ţării.

Chiar dacă au fost eliminate din primele tururi ale US Open, există totuşi 5 românce printre primele o sută de jucătoare din lume, adică mai multe decît americancele (4), chinezoaicele (4) sau sîrboaicele (3), depăşite la număr doar de franţuzoaice şi nemţoaice (care au cîte 6) şi, evident, de rusoaice (14). Există un secret al calităţii tenisului jucat de fetele noastre?

Am publicat săptămîna trecută fragmenţele din lungul interviu pe care mi l-a luat Cristian Pătrăşconiu pentru volumul Noua şcoală de gîndire a dreptei, ce stă să apară la Humanitas. Mai am cîteva de publicat şi săptămîna asta. Pentru cei care v-aţi enervat săptămîna trecută, mai aveţi acum o ocazie. Pentru cei care v-aţi bucurat, la fel.

Am trăit, alături de Radu Bogdan, momente de un insolit grandios: de la ceasurile lungi în care îmi citea, la telefon, pînă la lichefierea timpanelor, capitole întregi din monografia la care lucra, la ceasurile la fel de lungi, întrerupte cu „gustări“ de epocă (fasole cu parizer prăjit, de pildă), în care se oferea să-mi bată la maşină, după dictare, pagini din lucrarea mea despre peisaj.

Proiectul de la Roşia Montană este dezbătut, disputat, controversat de ani întregi. Cu momente de vîrf şi perioade de aparentă uitare. A revenit de curînd în actualitate după ce preşedintele Traian Băsescu a declarat că susţine proiectul „mai mult decît oricînd“. Zis şi făcut: la cîteva zile după declaraţie, preşedintele a fost la Roşia Montană şi şi-a întărit cuvintele: „Nu sînt adeptul laşităţii instituţionale".

Dacă este excesiv de machiată la orice oră din zi, dacă poartă tocuri excesiv de înalte din zori şi pînă în noapte, dacă se îmbracă excesiv de plină de sclipici şi cu denumirea brandului scrisă excesiv de mare, cu litere uriaşe, la vedere, dacă are o coafură tip „cununie-n Otopeni“ (...) înseamnă că este tînăra rusoaică din generaţia Putin-Medvedev, aflată în concediu.

Toată lumea vorbeşte că Europa scîrţîie din toate încheieturile, sub apăsarea crizei. Casele de pariuri sînt deja deschise. Cine va pleca primul din zona euro? Grecia şi Portugalia, Spania, Italia? Sau, poate, însăşi Germania îşi va lua jucăriile şi va pleca? Cine va coborî primul barierele la frontiere şi va ieşi de facto din sistemul Schengen, decretînd că libera circulaţie în Europa a trecut deja în stadiul de vis romantic?

Capitalismul, spun unii, a murit. De cînd faimoasa formulă nietzscheeană referitoare la moartea lui Dumnezeu a devenit slogan pop, autori de toată mîna se întrec să anunţe că ceva ce pare imortal a murit. Eu însumi cad în acest mic păcat uneori. Socialiştii se bucură să tot spună asta pentru că, victime ale gîndirii binare fiind, ei cred că moartea capitalismului înseamnă, natural, victoria socialismului.

Auzim de nenumărate ori pe cîte cineva spunînd că a aflat de pe Internet cutare lucru, despre care ştiam sau aveam să descoperim ulterior că e o informaţie falsă, o deformare, o intoxicare, o încercare de manipulare sau, pur şi simplu, o prostie. Mulţi oameni nu se gîndesc sau nu ştiu să verifice sursele şi merg pe principiul că dacă e scris pe Internet, trebuie să fie şi valabil, ca şi în cazul lucrurilor prezentate la televizor sau scrise la gazete.

Nu sînt un istoric al arhitecturii. Ceea ce m-a făcut ani de zile să scriu despre Bucureştii vechi a fost mai puţin dragostea pentru un peisaj urban iremediabil condamnat de progresul tehnologic şi de rapacitatea oamenilor de afaceri şi mai mult fascinaţia pe care o exercită asupra mea viaţa trecută. Necrofilie? În mintea mea, locul morţilor e mult mai mare decît al viilor.

Există o sentinţă mortală: „Numai proştii sînt modeşti“, de mare succes la intelectualii neisprăviţi, precum îi numesc pe aceia care nu-s la curent cu progresele inteligenţei ajunse în stadiul de a gîndi oximoronic, antitetic şi chiar antietic; de aceea avem trufaşi care – cu o inteligenţă expertă – sînt încîntător de modeşti, de aceea cunoaştem şi modestia orgolioasă, ostentativă, plus modestia strategică, perversă, nu numai ipocrită.

Zilele trecute am primit pe canalele ubicue ale Internetului un „manifest slow science“, cu o listă aferentă de susţinători. Bineînţeles că m-am grăbit să semnez şi eu. După care am luat-o mai încet şi am început să mă gîndesc la toată povestea. Iată că şi ştiinţa – sau, mai general, cunoaşterea – intră în familia a ceea ce unii numesc deja the global slow movement.

Se spune că patronii americani ai echipei Manchester United vor să listeze firma la bursa din Singapore, sperînd să obţină un miliard de dolari pe acţiuni. Asta după ce au plătit alte 1,3 miliarde cînd au cumpărat clubul. De ce la sumele astea învîrtite în jurul lor, jucătorii continuă să alerge în chiloţi după minge?

E amuzantă această raportare obsesivă a noii stîngi la grupul Liiceanu – Pleşu – Patapievici. Se cred un fel de disidenţi, ai impresia că trăim într-un mediu în care Pleşu şi Patapievici conduc un fel de poliţie secretă şi îi vînează pe ei. Este duios de stupid. Aceşti intelectuali de dreapta, conservator liberali, nu au avut acces la putere decît marginal. Iar atunci cînd au făcut-o, cel puţin în cazul lui Patapievici, au avut rezultate spectaculoase.

Tulburările londoneze de la începutul lui august au fost cu siguranţă, pentru cei aflaţi la faţa locului, un episod dramatic. Au murit oameni, au fost incendiate clădiri, au fost devalizate magazine. Un amestec straniu de derizoriu (tîlhării crase, anarhie de cartier) şi vîrtej apocaliptic.

Avem o viaţă colorată, nu ne putem plînge. „Colorată“ în sensul figurat pe care îl pot da sinonimele cuvîntului, luate din dicţionar: „expresivă, plastică, sugestivă, vie“. Iar cel mai mult şi mai mult ne-o colorează televiziunile şi ziarele – care ne construiesc, de fapt, actualitatea.

Anii trecuţi, în vacanţă, am trăit un intens stres cotidian. Beam mojito. Numitul cocteil presupune şi prezenţa frunzelor de mentă. Ceea ce creează un mare inconvenient: se înfundă paiul! Stres mare, la hotelul meu preferat. Să cer altul, ridicînd agale o mînă în direcţia celui mai apropiat chelner sau să mă ridic, să parcurg cei maximum zece metri pînă la cel mai apropiat bar?

Ce l-o fi apucat pe preşedintele Traian Băsescu să se declare, atît de tranşant, adeptul Statelor Unite ale Europei? Preşedintele tocmai a deviat de la „axa londoneză“, pe care el însuşi a trasat-o încă de la începutul mandatului. Ba chiar s-a îndepărtat de abordările neoliberale şi conservatoare ale unora dintre intelectualii apropiaţi lui.

Cu vreo două mii de ani înainte de Isus Cristos, în Egipt domnea al patrulea faraon al celei de-a douăsprezecea dinastii, Khakeppere Senusret al II-lea. A fost un faraon OK. Harnic fiind, s-a preocupat de creşterea suprafeţelor agricole. Bun strateg fiind, a avut relaţii bune cu alţi regi şi regişori din jur.

Am lăsat bucuroşi în urmă cabana Suru, cea care cîţiva ani mai tîrziu avea să ia foc şi care ni s-a părut deprimantă, ca şi numele pe care-l purta. Cerul era la fel de sur, deşi în august, dar răcoarea ne prindea bine la urcuş. Încet-încet, gîfîind, ne apropiam de creastă. La un moment dat, din spate ne-au întrecut doi turişti, un băiat şi o fată.

În timp ce stropeam grădina, mă gîndeam la Şerban, băiat de asfalt, care, după ce nu ne mai văzuserăm ani la rînd, ne-a chemat odată să ne arate cum i-a înflorit nu ştiu ce copăcel. Era atît de încîntat şi se uita cu atîta duioşie la nişte frunze iţite pe o tulpină anemică, încît nu am îndrăznit să-l mai ironizez, aşa cum avusesem prima pornire cînd ne-am văzut.