SUE
Capitalismul, spun unii, a murit. De cînd faimoasa formulă nietzscheeană referitoare la moartea lui Dumnezeu a devenit slogan pop, autori de toată mîna se întrec să anunţe că ceva ce pare imortal a murit. Eu însumi cad în acest mic păcat uneori. Socialiştii se bucură să tot spună asta pentru că, victime ale gîndirii binare fiind, ei cred că moartea capitalismului înseamnă, natural, victoria socialismului. Dreapta, însă, nu crede în moartea capitalismului, ci în moartea capitalismului altoit serios cu socialism („statul social“ european actual este produsul acestui altoi) şi constată că cea mai sigură cale pentru viitor este reîntoarcerea la principiile clasice ale capitalismului – adică la acel sistem care premiază iniţiativa, riscul asumat, curajul, libertatea, munca, şi sancţionează lenea, căpuşarea, inerţia, laşitatea. Această dispută în jurul capitalismului (dacă e mort ori viu) va mai continua, desigur, cu tot alaiul de vorbe strînse în declaraţii de piaţă publică, dar şi în cărţi cu iz doctoral, unele foarte interesante, altele de-a dreptul caraghioase. Pînă la urmă, trăim momentul de maximă incertitudine care îi e dat generaţiei mele să-l trăiască. Nu avem de unde să ştim cum va arăta lumea peste cinci sau zece ani – presupunem doar, bazîndu-ne pe ceea ce înţelegem din ceea ce vedem, pe ceea ce ştim că au mai trăit şi alţii şi pe ceea ce ne dorim, de fapt, să se întîmple. Fragil temei pentru predicţii, orice s-ar spune. În acest context, discuţiile despre viitorul Europei sînt şi mai pasionante.
Avem, de-o parte, grupul tot mai numeros al celor care văd Uniunea Europeană evoluînd spre federalism. Felul în care UE s-a dezvoltat în ultimii 15 ani indică limpede un drum spre o astfel de organizare. Criza economică a ultimilor ani, spun „federaliştii“ – printre ei se află preşedintele Băsescu însuşi –, ne dă această lecţie: în competiţia de competitivitate cu SUA şi China, UE poate conta doar dacă ţările membre cedează complet suveranitatea spre un stat european în formă federală. Furtunilor economico-financiare ale capitalismului, altfel mai puternic şi mai stăpîn pe lume ca niciodată, nu li se poate face faţă decît prin integrare totală. Cele mai multe state europene sînt, acum, prea mici pentru a putea rămîne pe picioare în faţa forţei uriaşe a capitalului liber. De pildă – se spune –, nu se poate ajunge la competitivitate fără o politică fiscală comună (convergentă, măcar, am spera noi, cei mai sceptici) pe întreg teritoriul UE. Or, aşa ceva nu e posibil decît în condiţiile în care membrii UE recunosc un guvern la Bruxelles şi i se supun. Alţii, ceva mai puţin vocali, bombăne la auzul unui asemenea măreţ proiect şi aduc în discuţie argumente ce ţin de realism. Nu se poate, pur şi simplu! Păi, Marea Britanie nici nu vrea să audă, de pildă, de taxarea tranzacţiilor financiare, lucru deja stabilit ca necesar şi posibil de dna Merkel şi de dl Sarkozy. În fine, un guvern bruxellez e greu de înghiţit în mai toată Europa de Vest. Statele au, totuşi, o prea mare legitimitate în Europa ca să poată fi înlocuite rapid cu un superstat. La noi, prin excepţie, cred că o guvernanţă bruxelleză ar fi bine primită. Sătui de contraperformanţele politicienilor autohtoni, mă aştept ca mulţi români să susţină entuziast ideea guvernării României de la Bruxelles, cel puţin în privinţa administrării treburilor economice şi judiciare. Spiritul plebiscitului din aprilie 1866 mi se pare la fel de viu, astăzi.
În general, s-ar putea spune că o Europă federală îi ajută, pe termen scurt, cel puţin, pe leneşii continentului. Scopul unei asemenea construcţii fiind cuplarea şi mai profundă a economiilor necompetitive (mai toate cele din sudul continentului) la cele cîteva economii competitive (mai toate cele din nordul continentului). Am vrea, cu alte cuvinte, să ne suim în căruţa lor. E o variantă de lucru, nu neg. Dar, în ceea ce mă priveşte, nu cred că asta este soluţia. Sau, mai precis, cred că o asemenea soluţie ar fi cît se poate de nepotrivită. Mai întîi, un stat federal (cu buget naţional unic şi sistem economic naţional) compus din agregarea falimentarelor state ale sudului cu eficientele state ale nordului ar duce la uciderea nordului şi nicidecum la resuscitarea sudului. Motivul este acela că generatorul de competitivitate, adică productivitatea muncii, are un solid temei cultural. Precizez că tehnologiile (determinant important în orice calcul al productivităţii muncii), la rîndul lor, sînt apanajul statelor în care se munceşte pe brînci – prin urmare, aportul tehnologiilor la productivitate este esenţialmente determinat de raportarea naţiunii la valoarea „muncă“ cu tot ce presupune ea, adică şi creativitate, şi nu de cine ştie ce noroc picat din cer. Comportamentul economic şi atitudinea generală în raport cu munca sînt chestiuni ce ţin de Weltanschauung, şi nu de altceva. Or, în privinţa asta, diferenţele între naţiunile europene sînt foarte mari. În al doilea rînd, să învăţăm ce e de învăţat din această criză, pînă la capăt. Pentru statele UE care nu sînt pe deplin integrate sistemului economic european (mai concret, nu aparţin zonei euro), această distanţă a constituit o bună şansă în plus pentru a atenua efectele crizei globale şi nicidecum un dezavantaj. Sînt destule analize care spun că falimentele cele mai răsunătoare ale zonei euro ar fi fost mai atenuate măcar dacă statele respective ar fi putut beneficia de pîrghia cursului de schimb euro-monedă naţională. Avem, de partea cealaltă, o viziune gaullistă, mult mai raţională şi mult mai potrivită. Nu o federaţie, ci o confederaţie. Fiecare stat rămîne suveran, parte a unei înţelegeri politice tot mai cuprinzătoare în Europa. Solidaritatea europeană are, totuşi, limite fireşti. Ele sînt limitele impuse de diferenţele culturale din interiorul Europei. Naţiunile nu sînt deloc epuizate ca actori politici. Nu se poate spune nici că sînt anacronice (nu văd nici o dovadă pentru asta) şi nici că sînt un factor de periclitare a prosperităţii cetăţenilor. Atunci, de ce trebuie suprimată expresia lor politică?
