Gertrude
În timp ce stropeam grădina, mă gîndeam la Şerban, băiat de asfalt, care, după ce nu ne mai văzuserăm ani la rînd, ne-a chemat odată să ne arate cum i-a înflorit nu ştiu ce copăcel. Era atît de încîntat şi se uita cu atîta duioşie la nişte frunze iţite pe o tulpină anemică, încît nu am îndrăznit să-l mai ironizez, aşa cum avusesem prima pornire cînd ne-am văzut. Acum mă plimbam şi eu cu furtunul în mînă, agale, căci presiunea era foarte scăzută şi trebuia să zăbovesc îndelung la fiecare tulpiniţă, şi priveam – cred că pentru prima dată în viaţa mea – fiecare plantă din grădina în care copilărisem şi în care locuiam acum din nou de cîteva zile. Da, cred că era prima dată cînd stropeam grădina. Mamei i-ar fi făcut plăcere să mă vadă – mă mai gîndeam eu în timp ce lăsasem să curgă apă din belşug la poala unui tufiş de hortensii –, iubea atît de mult această grădină!
Se însera. Luna încă nu îşi pierduse din rotunjimile nopţilor precedente, iar greierii începeau să acopere zgomotul traficului, ca în fiecare seară. Ajunsesem la tufişul de lîngă gardul vecinului, acoperit cu o pelerină de volbură care îl ascundea practic în întregime. Deodată, ceva a început să mişte în tufiş şi o arătare s-a strecurat pe sub volbură în luminişul din faţa garajului. Am încremenit.
- Gertrude, ce faci aici? – am strigat eu peste cîteva secunde bune de amuţeală. Din tufişul de volbură ieşise o raţă.
Iubesc raţele. Le ador! Nu se compară cu gîştele, rudele lor vulgare şi guralive ca nişte ţaţe de Obor. Raţele sînt mignone ca nişte parizience pline de şarm, sînt discrete şi au o conversaţie plină de subtilităţi, inteligibile doar pentru cunoscători. Iar cînd le văd legănîndu-şi măsurat şoldul pe cîte o potecă, îmi vine să le iau în braţe şi să le sărut! (Odată, nişte studenţi, ştiindu-mi pasiunea pentru raţe, mi-au adus de ziua mea un coş frumos aranjat şi acoperit cu un prosop de sub care a scos capul... o gîscă. Hait, e gîscă! – nu mi-am putut eu stăpîni dezamăgirea. Am primit cadoul, am mulţumit, dar a doua zi am trimis orătania la ţară la Nelu, la sanatoriul său de animale domestice depeizate.)
Mai e ceva. Pentru mine, toate raţele sînt Gertrude. Mi se trage de la Jules Verne şi călătoria sa spre centrul pămîntului. Cea mai traumatică amintire a mea din copilărie a fost scena din filmul omonim, în care Gertrude este sacrificată în mod mîrşav iar imaginea penelor însîngerate rămase pe o piatră mă urmăreşte şi astăzi. De atunci, în amintirea acestei raţe-totem, toate suratele ei sînt, pentru mine, Gertrude.
Dar de unde a apărut Gertrude în grădina mea din centrul Bucureştiului, într-o seară senină de august? În dreapta o bancă, în stînga o vilă, în faţă vile, numai „lume bună“ de jur-împrejur, lume care ar privi cu oroare fie şi ideea unor orătănii de casă în vecinătatea lor selectă. Şi atunci?
În timp ce eu stăteam împietrit şi încercam să găsesc o explicaţie, Gertrude a mai făcut cîţiva paşi legănaţi, a deschis larg ciocul şi a dat să se răţoiască la mine. Din gîtlejul ei nu a ieşit însă nici un sunet. A mai încercat de cîteva ori – voia să-mi spună probabil ceva –, dar tot fără nici un rezultat. Îi e sete! – mi-a fulgerat prin minte şi am dat năvală în casă după un lighean cu apă. Gertrude era însă sfioasă ca orice raţă şi nu s-a apropiat de lighean. Am recurs la mijloacele umane, violente dar eficiente, am încolţit-o, am luat-o în braţe şi am băgat-o cu ciocul în apă. O vreme a rămas demnă şi a refuzat să bea, condamnînd probabil în mintea ei aceste apucături grobiene. Pînă la urmă natura a învins cultura şi Gertrude s-a lăsat în voia setei. Şi-a revenit văzînd cu ochii şi a dat din nou să spună ceva. A deschis larg ciocul, dar tot fără vreun rezultat. Era o raţă foarte comunicativă dar, dintr-un motiv pe care nu-l ştiam încă, mută.
Am dus ligheanul în casă şi, cînd m-am întors, Gertrude dispăruse. Am strigat-o îndelung şi, după cîteva minute, a scos capul din tufiş şi s-a uitat pieziş la mine. Sînt aici, ce vrei? – am înţeles eu. Mi-a dat tîrcoale o vreme, făcînd cercuri largi în jurul meu. Apoi am stat îndelung de vorbă în tăcere, ascultînd greierii şi privind luna, pînă cînd am adormit.
M-au trezit primele raze de soare. Eram înţepenit şi mi-a trebuit ceva vreme să mă dumiresc unde mă aflu. Am privit în jur, căutînd-o pe Gertrude. Apoi am strigat-o şi am căutat-o pretutindeni. Dar Gertrude dispăruse fără urme! Mi-a fost teamă să nu fi murit şi un sentiment de vină m-a luat cu leşin. Am căutat aşadar centimetru cu centimetru în tufişul de volbură, dar tot nimic. Înseamnă că era o raţă sălbatică şi, pur şi simplu, şi-a luat din nou zborul după un moment de epuizare – am construit eu rapid o explicaţie perfect raţională. Apoi am renunţat, întrebîndu-mă retoric, precum eroul lui Sabato, dar la ce bun toată nebunia asta de a căuta explicaţii pentru orice? Gertrude a trecut prin viaţa mea, asta e! Iar viaţa ca atare nu are şi nu cere explicaţii – şi doar nu era să mă apuc acum să fac antropologia raţei! Totul e atît de simplu, de fapt... M-am dus aşadar în casă, m-am spălat şi am plecat spre cimitir să pun o floare pe mormîntul mamei mele. O chema Maria, iar azi era Sfînta Maria. I-am spus şi ei întîmplarea cu Gertrude, dar cred că ştia deja, căci am avut impresia că mi-a zîmbit...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
