De ce țin cu cititorii

Cu vreo două mii de ani înainte de Isus Cristos, în Egipt domnea al patrulea faraon al celei de-a douăsprezecea dinastii, Khakeppere Senusret al II-lea. A fost un faraon OK. Harnic fiind, s-a preocupat de creşterea suprafeţelor agricole. Bun strateg fiind, a avut relaţii bune cu alţi regi şi regişori din jur. Istoricii au bune motive să creadă că Sensuret al II-lea este chiar faraonul din povestea biblică a lui Iosif (Facerea 41 şi urm.). Piramida sa din El-Lahun, scotocită încă din secolul al XIX-lea, s-a dovedit a fi plină de bijuterii fastuoase şi de papirusuri. Însă, pentru cîţiva iubitori de literatură, de neuitat din anii domniei lui Khakeppere Senusret al II-lea a fost unul dintre scribii lui, Khakheperresenb. 

Scriitorul american John Barth – şi profesor emerit, din cîte se ştie – l-a făcut celebru pe scribul acesta într-un consistent eseu apărut acum vreo 40 de ani, lansînd în spaţiul public inventat de Gutenberg un fragment rămas de la Khakheperresenb: „Dacă aş putea avea fraze care sînt necunoscute, cuvinte singulare dintr-o limbă nouă care nu au mai fost folosite şi care nu sînt deja aservite prin repetare, şi nu cuvinte repetate care şi-au pierdut prospeţimea şi au fost vorbite de oamenii de demult…“* Aşa, Khakheperresenb a rămas în istoria literaturii universale drept primul om care s-a tînguit în scris din cauza implacabilului sentiment că tot ceea ce s-a spus, s-a spus, şi că nimic nou, cu adevărat nou, nu mai poate fi adăugat. Iată că, în zorii literaturii, scribii aveau angoasele creatorului de astăzi, frămîntaţi fiind de incapacitatea lor de a inventa ceva în arta cuvintelor. O primă remarcă ar fi aceea că, aidoma unui joc postmodern, chiar lamentaţia celor care simt cît e de greu să spui ceva ce nu s-a mai spus, s-a spus. O a doua observaţie rapidă ar fi aceea că îngrijorarea cuiva aflat la capătul celălalt al istoriei în privinţa putinţei de a spune ceva nou ar trebui să se transmită astăzi înmiită şi să crească cu trecerea anilor. Orice pagină de literatură epuizează ceva ce e de spus. De la Khakheperresenb încoace s-au produs atîtea pagini de literatură, prin urmare şansele ca ceva nou să poată fi spus s-au diminuat încă şi mai mult. Prin urmare, însăşi dezvoltarea literaturii ar trebui să dea insomnii celor care chiar vor să creeze: şansa lor de a fi cei dintîi în a spune ceva este aproape egală cu zero. 

În ceea ce mă priveşte, am trăit într-un mediu cultural în care originalitatea era, în general, sancţionată pozitiv. E bine să fii original! Trebuie să avem apreciere pentru cei care sînt originali! Îmi amintesc ca prin vis o oră de română de prin clasa a treia, cînd fiecare dintre noi citeam în faţa clasei o mică compunere. Învăţătoarea era fermă: cele mai bune erau cele mai originale şi ea decreta, fireşte, care dintre compuneri e mai originală şi care e mai puţin originală, iar cele originale luau notă mare. Am suferit cumplit pentru că mica mea producţie nu a fost privită ca fiind din cale afară de originală şi nu am luat o notă mare, ci una medie. Ani mai tîrziu, cînd am început să învăţ să gîndesc cu capul meu, am dat de faimosul vers eminescian: „Toate-s vechi şi nouă toate“. Cum adică, mi-am spus, originalitatea e imposibilă? A fost, ţin minte bine, una dintre primele situaţii în care lucrurile pe care le învăţasem temeinic în prima copilărie se reaşezau, critic, în mintea mea. 

Există, desigur, şi consolări. Poţi crede, ca Gide, că, deşi totul a fost spus, nu multă lume a ascultat ceea ce s-a spus şi, prin urmare, nu e nici o problemă să mai spui şi tu o dată. Sau te poţi încuraja în dorinţa arzătoare de a fi original, cu ideea că aceleaşi lucruri pot fi respuse altfel decît au fost spuse. Sau poţi medita aşa: probabil că a fi în lume înseamnă exact asta, să tot spui aceleaşi şi aceleaşi lucruri mereu altfel. În fine, e mai puţin important cum se remontează autorii cînd se apucă de scris, ştiind că totul a fost deja scris, sau cum explică ei momentele de blocaj interior, cînd nu mai pot scrie. Mai interesant mi se pare ce se întîmplă cu cititorii. Continuăm să citim, deşi cam tot ce citim am mai citit o dată. Nu ne oprim din citit. Aşa cum autorii rescriu scriind, cititorii recitesc citind, de vreme ce citesc aceleaşi lucruri. De pildă, o poveste cam aşa: doi tineri se iubeau, dar părinţii s-au împotrivit şi totul s-a terminat prost pentru ei. De cîte ori şi în cîte variante am citit-o? Cine mai ştie! Totuşi, cititori care să se vaite că nu mai e nimic nou de citit se găsesc mai rar decît autori care se lamentează că nu mai e nimic nou de spus. De aceea, mai simpatici îmi sînt cititorii decît autorii.  

_________

* Am dat peste fragmentul bătrînului scrib din Egipt în limba engleză: „Would I had phrases that are not known, utterances that are strange, in new language that has not been used, free from repetition, not an utterance which has grown stale, which men of old have spoken...“ Nu mi-a fost, apoi, greu să găsesc şi versiunea franţuzească. O reproduc pentru savoarea sa, încercînd să mă iluzionez că, citind fragmentul în trei limbi (română, engleză şi franceză) sîntem cumva – nu ştiu de ce – mai aproape de frămîntarea lui Khakheperresenb: „Si seulement j’avais des phrases qui ne soient pas connues, des paroles singulières dans une nouvelle langue qui n’ait jamais été employée et qui ne soit pas asservie à la répétition – et non pas une parole qui a perdu sa fraîcheur, déjà parlée par les hommes des temps anciens“.