O anume oboseală

În anii ’90, cele mai pasionante dezbateri în presa noastră erau cele care priveau, într-un fel sau altul, Europa. Miza cea mare era direcţia spre care urma să se îndrepte România, iar după decenii de apartenenţă la lagărul socialist, Vestul părea singura opţiune pentru foarte mulţi. Unii însă o contracarau reluînd, într-o formă originală şi adaptată, sloganul „prin noi înşine“ al vechilor liberali. Mai nimeni nu îndrăznea să spună pe faţă că ar trebui (măcar) să avem în vedere şi relaţiile cu Rusia, pentru că era imediat taxat de comunist şi securist. Aşa încît dezbaterile se purtau în jurul apartenenţei noastre la Europa.

Despre valorile europene se discuta însă, de cele mai multe ori, în termeni generali şi abstracţi. Se invocau mai mult argumente istorice şi culturale, în timp ce reformele politice şi economice în sens european se mişcau încet. Victoria în alegeri a lui Emil Constantinescu şi a Convenţiei Democrate s-a datorat, într-o mare măsură, discursului pro-european al acestora. Pe de altă parte, în Europa Occidentală exista un mare interes pentru ţările ex-comuniste şi, în cazul special al României, o presiune substanţială în direcţia reformelor. Presa occidentală era şi ea plină de dezbateri pe marile teme ale „unităţii europene“, iar Vestul descoperea – cu destule naivităţi şi neadecvări de interpretare – „partea întunecată“ a Bătrînului continent. După ce, în ultimii ani ai regimurilor comuniste din Est, europenii din „lumea liberă“ îşi manifestaseră în diverse moduri solidaritatea cu cetăţenii oprimaţi ai regimurilor comuniste, acum priveau cu deschidere şi simpatie către noile democraţii est-europene. În ansamblu, curentul dominant era nobil şi optimist, iar posibilitatea de a vorbi şi scrie liber de la un capăt la celălalt al continentului le dădea celor mai mulţi senzaţia tonică a efortului de a construi un viitor comun. Chiar şi la noi – unde discursul nostalgicilor comunismului era încă puternic, iar gazetele naţionaliste aveau încă succes – disputele aveau tonul unor căutări identitare de care, după decenii de propagandă, lumea românească avea neapărată nevoie. 

Pe atunci, presa nu era privită în primul rînd ca o afacere – deşi s-au făcut bani din presă, pentru că se vindea foarte bine –, ci mai degrabă ca tribună de afirmare a opiniilor. Mult timp, de altfel, distincţia între informaţie şi opinie nu prea conta: ziarele „ambalau“ ştirile într-un înveliş ideologic propriu, în funcţie de orientarea fiecăruia. Spiritele se încingeau şi verva polemică se descătuşa (riscînd adesea să tragă cu tunul după muşte) pe marginea unor subiecte percepute ca majore, esenţiale, definitorii – fie ele politice sau culturale. Presa europeană dezbătea şi ea chestiuni importante pentru identitatea viitoare a continentului: moneda unică, intrarea ţărilor din Est în UE, consolidarea instituţiilor europene, accentuarea integrării politice şi altele. Sensibili la teme majore precum respectarea standardelor democratice ori drepturile omului, jurnaliştii, politicienii, intelectualii occidentali sancţionau rapid orice derapaj sau abuz din unele ţări estice care îşi găseau mai greu drumul spre democraţie. 

Astăzi, s-a pierdut iremediabil ceva din spiritul acelor dezbateri. Nu numai din motive – totuşi – conjuncturale, precum criza economică. Şi „la noi“, dar şi „la ei“. După nobleţea actelor de solidaritate cu oprimaţii din Est, cetăţenii occidentali s-au confruntat cu realitatea „instalatorului polonez“ şi a celorlalţi estici porniţi în masă spre ţările vestice „doar“ ca să cîştige mai bine, nu din motive de persecuţie politică. Imigranţii non-europeni au pus şi ei gaz pe focul mocnit al dorinţei de „închidere“ care a început să se manifeste tot mai mult în diverse ţări europene. Birocraţiile statale au început, aşadar, să caude tot felul de portiţe juridice şi administrative pentru a limita sau bloca accesul „celorlalţi“ în ţări care îşi făcuseră un bun renume tocmai pentru deschiderea lor către cei prigoniţi de soartă în alte părţi ale lumii. Iar mulţi politicieni cîştigă acum voturi tocmai prin discursuri „naţionale“, dacă nu de-a dreptul naţionaliste şi populiste. La noi, presa a devenit între timp o afacere şi vrea audienţă. Temele de dezbatere – dar mai ales abordarea lor – se pliază după ceea ce pare să „ceară“ publicul de masă. Spiritele se încing adesea pe teme identitare, dar nu – ca în anii ’90 – cînd vine vorba de valorile româneşti şi europene, de argumente istorice sau culturale. Fac audienţă şi declanşează roiuri de păreri referirile concrete la amplasamentul nostru „la coada Europei“, la felul în care ne percep „ceilalţi“, „cazurile“ unor infractori români din alte ţări UE ş.a.m.d. Plus măruntele daraveri ale politichiei interne. „Locul nostru în Europa“ nu mai creează pasiuni – nici în publicul larg, nici măcar printre intelectuali şi comentatori – aşa cum o făcea în primii ani de după căderea comunismului. 

Să fie „de vină“ doar faptul că, văzîndu-ne în interiorul UE, ne-am domolit temerile că vom fi „refuzaţi“ de Europa? Cred că nu. Mai degrabă sînt de vină o anume oboseală polemică şi insatisfacţiile provocate de lungii ani de false reforme şi eşecuri. Şi apoi, nici proiectul european nu mai pare atrăgător – nici pentru noi, nici pentru concetăţenii noştri din Uniune. Dinspre Bruxelles nu mai vin idei şi propuneri majore, ci doar hărţuieli birocratice şi confuzie instituţională. Aşa că s-a instituit un fel de cerc vicios: nu se mai dezbate pentru că „Europa“ nu mai furnizează proiecte nobile şi teme majore sau, dimpotrivă, stagnarea proiectului european e provocată (şi) de lipsa unor dispute de idei care să dinamizeze întreaga construcţie?