EDITORIALE ȘI OPINII

De atîtea ori am văzut anunţul „De vînzare“ că-i momeşte pe demolatori, aşa că, de cîteva zile, prieteni ai mei sînt alarmaţi de apariţia lui pe Bd. Lascăr Catargiu la nr. 58. Nu pot, totuşi, să cred că ar fi în primejdie o clădire înscrisă ca monument istoric şi aflată chiar în mijlocul unei zone protejate, lîngă Piaţa Victoriei, între alte case care beneficiază de acelaşi statut.

Înaintea celei de-a doua conflagraţii mondiale, unele oraşe (Bucureştiul, Clujul, Timişoara şi Tîrgu Mureş) au fost cadorisite cu Monumentul Lupa Capitolina – un cadou al esteticii publice musoliniene. Toate sînt la fel! Adăugaţi la asta şi faptul că aceste copii trimise din Roma au fost reluate în alte aproximativ 16 localităţi din ţară.

La ora asta, cînd avem un stadion naţional de o anvergură occidentală, dar toată lumea ştie că nu avem naţională nici de nivel local, la ora cînd facem un meci lamentabil cu cea mai proastă echipă din lume şi o batem cu 1-0 fără să ne fie ruşine, la ora cînd se cere chiar desfiinţarea echipei naţionale de fotbal...

Pe la jumătatea lunii decembrie, uşa cabinetului Decanului Hank se deschise brusc, iar una dintre femeile de serviciu ale Universităţii ieşene îşi făcu apariţia, zîmbind larg şi optimist, asemenea politicienilor în campania electorală: „Domnu’ Dican, primiţ’ cu colindu’?“.

Întrebarea nu doar că presupune apocalipsa sportivă, dar solicită şi nararea multiplicării ei. Sincer? Nu e cazul! Oamenii au fost dezamăgiţi, acum o lună, după ce România a ocupat locul 12 la Campionatul Mondial de Polo din China. Numai că acest Mondial nu este criteriu de calificare la Jocurile Olimpice.

Rar se întîmplă ca o carte scrisă de un jurnalist să intre atît de rapid în canonul intelectual obişnuit. Vorbesc despre canonul anglo-saxon, iar cartea se numeşte Outliers: The Story of Success (2008) şi e scrisă de Malcolm Gladwell. Publicată acum doar trei ani, o vezi citată aşa, ca din întîmplare, de parcă se subînţelege că cine e de bonton şi citeşte englezeşte ştie deja despre ce este vorba.

România reuşeşte, de veacuri, să ilustreze spectaculos alternanţa, ba chiar simultaneitatea, unor afecte şi situaţii ireconciliabile: dramă şi băşcălie, rîs şi plîns, veselie şi tristeţe, vehemenţă şi toropeală, indignare şi conciliere. Ni se oferă zilnic, în ziare şi la televiziuni, numeroase exemple.

S-a umplut presa lumii de titluri pe tema „sfîrşitul Europei“ sau „sfîrşitul zonei euro“. După ce, cu chiu cu vai, s-a găsit o soluţie pentru salvarea Greciei, a venit la rînd Italia. Şi nu e deloc acelaşi lucru, pentru că Italia este printre cele mai mari economii ale Europei. Deocamdată, s-a găsit o cîrpeală. S-ar părea că o soluţie ar fi emiterea unor euro-bonduri, ceea ce ar însemna că datoriile Italiei (şi ale altor state) ar fi împărţite „frăţeşte“ între ţările europene.

Intersecţia de pe Calea Călăraşilor, vizavi de biserica Sfîntul Mina. Feriţi-vă să treceţi pe acolo în cursul serii. Nu ştiu din ce motiv, dar după ora şase, cîinii o iau razna. Sînt exact şapte bucăţi. Sînt solizi, bine hrăniţi (domnul Mari de la măcelărie este un mare iubitor de cîini) şi agresivi. Atacă relativ la întîmplare, cam din doi în doi, pietonii de pe Călăraşilor.

Croaţia a fost prima ţară pe care am vizitat-o pe cont propriu, ca simplu turist, şi nu ca ziarist. Se întîmpla în 1999, la vreo patru luni după încetarea ultimului război din Balcani. Îmi aduc minte că, după ce am trecut o frontieră ungaro-croată pustie, păzită de un poliţist croat gras, plictisit şi lovit în cap de căldură, ne-am trezit, după vreo cîţiva kilometri, în faţa unui filtru desprins parcă din filmele de război

Frecventez rar şi cu precauţie comentariile online de sub articolele de pe site-urile presei noastre. Ştiu colegi condeieri care le citesc cu nesaţ doar pe cele din dreptul textelor lor şi suferă cînd sînt insultaţi şi se înseninează cînd găsesc cîte o vorbă bună. Sincer, nu-i invidiez. De puţinele ori cînd am citit asemenea comentarii, mai toate mi s-au părut exemple uriaşe de idioţenie agresivă

O fată care s-a recomandat „promoter“ pentru firma X m-a abordat într-un mall: „Nu vreţi să participaţi la un concurs la care puteţi să cîştigaţi ceva?“. „Şi dacă o să cîştig ceva de care nu am nevoie sau nu-mi place?“ „Cred că merită să vă încercaţi şansa, nu veţi fi dezamăgit.

Calea Griviţei – Podul Tîrgoviştei de odinioară – era, acum numai o sută de ani, artera vitală de legătură între Gara de Nord şi centru. Pînă la răspîntia cu Buzeşti, a avut, pe ambele laturi, case negustoreşti frumoase care reflectau mîndria de a fi dobîndit, într-o singură generaţie, o avere de lăsat, odată cu locuinţa, urmaşilor.

Cehii noştri dragi au lansat printre celebrele lor 2000 de cuvinte acel „socialism cu faţă umană“. Expresia ne înfiorase. Faţa umană ne ispitea spre patetisme, cea mai parşivă ispită; bolnav de cinefilie, vedeam în ea şi o sublimare în politic a Asului de pică, a blondei lui Forman, a „micilor margarete“ inventate de Chytilova, a acelei şcoli pragheze de cinema care ne bulversa privirea, tandreţea, grotescul, ca nimeni alta după neorealismul italian.

Există o similaritate fascinantă între drumurile pe care le apucă diferitele societăţi ieşite din comunism. Teoretic, ele se cheamă „tranziţie“ iar pentru Europa aceasta este reglementată de „foi de parcurs“ emise de Bruxelles. Ştim deja că acestea nu împiedică ţările să o mai ia şi pe arătură, dar, în mare, toate drumurile duc la UE.

„Noi i-am lăsat pe băieţii ăştia în prima urnă valorică şi ei au ajuns în a patra, aşa că nu ştiu de ce ar trebui iertaţi. În ultimii ani am avut de toate la Naţională, mai puţin rezultate.“ – Dan Petrescu. Greu să zici mai bine.

Vedem imagini cu tineri care jefuiesc magazine. Dar ni se pare. De fapt, vedem tineri alienaţi de răutatea societăţii capitaliste, care se simt abandonaţi de guvern şi societate şi îşi manifestă astfel frustrarea îndreptăţită. Stai, dom’le, puţin, mai uită-te o dată: uite, golani care fură haine, derbedei care incendiază, uite, unu dă şuturi în uşa unei farmacii, apoi intră şi o devastează.

Un om s-a luat în vorbe cu un alt om, aflat, temporar, într-o importantă dregătorie. N-ar fi făcut-o, poate – mai ales că îl susţinuse cîndva –, dacă nu s-ar fi simţit zgîndărit de tot soiul de pozne ale dregătorului, care de care mai nărăvaşe, mai răstite, mai pe-alături cu drumul.

Într-un weekend la Viena, stau la taclale cu un bun prieten despre ce şi cum se mai întîmplă. La un moment dat – eram într-un restaurant – cere un pahar cu apă de la robinet. La Viena, apa de la robinet vine din munţi, deci e foarte bună. Şi, pornind de aici (şi pentru că e un vechi cititor dilematic), îmi spune că problema apei de la robinet e, mai nou, un subiect de dezbatere.

Începusem să enumăr care sînt grupurile de opozanţi de bună-credinţă ai Organismelor Modificate Genetic (OMG). Şi ziceam că un OMG este ceva aparţinînd regnului vegetal care a trecut printr-un laborator sofisticat şi căruia i s-a modificat discret o secvenţă din codul genetic, astfel încît să fie mai rezistent la secetă, insecte, buruieni. Să fie, carevasăzică, mai productiv.

România a fost inclusă de Comisia Europeană printre cele şase ţări care vor putea primi în condiţii mult mai uşoare banii din proiectele finanţate prin politica de coeziune. Cei dispuşi să vadă în aceasta o mare victorie trebuie să revină repede cu picioarele pe pămînt. Avem o şansă, dar mai e mult pînă departe.

În prima porţiune, pe alee, între blocuri, să mă feresc de cîini. E mai ales ăla negru care dă de fiecare dată alarma şi apoi sar toţi. Primele dăţi, mă opream şi le ziceam marş, acum am observat că, dacă trec în viteză, îi iau prin surprindere şi nu se pot ţine după mine. Aleargă cîteva zeci de metri lipăind şi plescăind mîrîit, după care se lasă păgubaşi.

Am mai avut prilejul să atrag atenţia asupra Editurii Simetria, care produce, la un înalt nivel, atît al conţinutului, cît şi al formei grafice, lucrări referitoare la trecutul şi prezentul arhitecturii româneşti. Am găsit astăzi în cutia mea de scrisori un nou volum pentru care ţin să mulţumesc donatorului anonim.

În anii 1871-1873, Alexandru Odobescu, pe atunci ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, trimite către învăţătorii satelor din România ordinul de a răspunde la un chestionar referitor la „antichităţile“ aflătoare pe teritoriul satului, amplasarea, descrierea şi starea lor; era cerută totodată şi reproducerea legendelor locale legate de acestea, sau fapte petrecute în legătură cu ele.

În ultimele două săptămîni, am primit următoarele telefoane care mi s-au părut de un anume interes social, politic, economic, poate şi intelectual: de la un prieten din Toulouse: „Ai ştiut că ultimul bărbat iubit de Marina Ţvetaeva a fost tatăl lui Andrei Tarkovski?“ (Nu ştiam.); de la un tînăr informatician care lucrează la o firmă germană: „Mă enervează cum pe nemţii mei nu-i enervează absolut nimic... Nici măcar căldura.“

Început de august. Cald. Drum prost şi aglomerat. Porţiuni de şosea pe care poţi merge normal, decorate, ici şi colo, cînd nu te-aştepţi, de gropi discrete ca suprafaţă, dar foarte adînci. Parcă e o joacă absurdă, pornită de un tembel care stă ascuns şi se amuză. Dacă dai într-o groapă de-asta, ai toate şansele să pleci mai departe tractat sau pe o platformă.

Acum doi ani am făcut o recenzie la cartea lui Dan Ariely, Predictably Irrational. Editura Publica a tradus-o în româneşte cu titlul Iraţional în mod previzibil. Dacă nu aţi apucat să o citiţi, v-o recomand cu căldură, am văzut-o prin librării. Ariely este unul dintre cei mai bine cotaţi autori din zona economiei comportamentale, adică zona de cercetare (academică) economică care studiază deciziile individuale.

Partidul Democrat Liberal, prin prim-vicepreşedintele său Theodor Baconschi, a propus înfiinţarea la Bucureşti a unui Muzeu al Comunismului. Privită în sine, iniţiativa mi se pare de bun-simţ. În ciuda condamnării prezidenţiale a vechiului regim, noi nu avem încă, la atîta vreme după 1989, ceea ce alte foste ţări comuniste au.

De la o vreme (mi se pare?) aud şi citesc (în presă, pe bloguri, pe Facebook etc.) tot mai multe şi mai variate. România e (în ordine întîmplătoare): urîtă, coruptă, săracă, birocratică, mizeră, mizerabilă, prăpădită, ca vai de ea, nasoală, naşpa, de cacao (cu varianta „hard“ pe care n-o mai transcriu aici), subdezvoltată, înapoiată, primitivă, imbecilă, infectă, amărîtă, manelizată, becalizată, ţiganizată.

Se ia o tulpină de soia (un exemplu luat nu tocmai la întîmplare), se citeşte codul său genetic, se modifică o anumită secvenţă, iar planta nou obţinută (tot soia) este mai rezistentă la insecte, buruieni sau secetă. Se poate obţine o asemenea modificare prin selecţie îndelungată, preţ de mai multe zeci de generaţii de plante încrucişate controlat. Ar dura foarte mult şi ar costa enorm.

Din 22 iulie încoace, citesc cu infinită tristeţe despre tragedia norvegiană. Parcurg presa din lumea întreagă, haotic şi fără oprire, pentru că mă interesează ce cred, despre acest atac brutal, şi australienii, şi sud-africanii, şi americanii, şi indienii, şi japonezii, şi ruşii, şi britanicii, şi turcii. După ce situaţia de fapt s-a lămurit, comentariile au devenit monotone.

Am povestit de curînd cum pe unii indivizi, deschiderea graniţelor şi libertatea i-a preschimbat din nişte măgăruşi provinciali într-un fel de scroafe globale. Din fericire însă, există şi reversul medaliei, adică persoane care au ştiut cum să-şi recupereze o viaţă decentă. La o masă alăturată, o doamnă de vreo 65 de ani, un fel de Juliette Gréco din urmă cu vreo 20 de ani, conversa la telefon cu nişte prietene care nu nimereau strada şi terasa unde ea le aştepta.

Timp de cinci ani, am căutat să atrag atenţia asupra siluirii oraşului de către elanul constructiv pe care l-au declanşat noile condiţii economice şi sociale. O voi face şi aici – pentru a cîta oară? –, sperînd că se va trezi în sfîrşit conştiinţa celor care au în mîinile lor soarta Capitalei.

Nici o carte nu ne pregătise pentru ce aveam să trăim din plin în cele 16 ore ale unei zile frumoase de septembrie. Ar fi trebuit să fie decorul unui film făcut de Tarkovski împreună cu Kusturica, asta în cazul în care aşa ceva s-ar fi putut întîmpla. Oricum, şi fără ei, am rîs cu lacrimi care tindeau să se transforme în plîns, m-am simţit umilită şi pe alocuri disperată, pierdută şi desprinsă de lume.

E ceva ce nu se leagă. Ceva care nu puşcă. Ceva care a scîrţîit o vreme, iar acum huruie de-a dreptul. Ca entuziast al proiectului european, îmi vine greu să recunosc lucrurile astea. Dar starea de fapt care bolboroseşte în momentul ăsta e atît de evidentă, încît nu-i poate lăsa indiferenţi nici măcar pe euroentuziaştii patologici, hotărîţi să nu vadă decît partea vizionară, plăcută, edenică, a problemei.

Un profesor de-al meu mi-a povestit, cu ani în urmă, un episod din tinereţea lui ieşeană, demn de antologat într-o (nescrisă încă) istorie a progresului mentalităţilor (şi chiar al „tehnologiilor“, aşa-zicînd) pe plaiuri mioritice. Era la începutul anilor ‘60 şi, dacă vă vine să credeţi, abia atunci debuta prin urbe un obicei apusean de a merge în oraş, la o cafea

Pentru că poveştile bune merită scriitori buni. Pentru că realitatea este atît de bogată în poveşti încît e păcat să inventăm altele. Pentru că mă enervează scriitorii tineri care scriu romane despre cum se trezesc ei dimineaţa şi cum se uită, ore în şir, la propriul buric. De-aia astăzi am trei poveşti.

Parabola aceasta îmi vine în minte ori de cîte ori slujitorii Bisericii mele alunecă spre triumfalism, suficienţă, mîndrie lumească şi eficienţă lucrativă. Cînd aud, de pildă, că un preot din Ardeal, lîngă corpul neînsufleţit al unui enoriaş, comunică apropiaţilor că defunctul e în urmă cu plata cotizaţiei parohiale. Sau cînd văd un alt preot snopindu-l în bătaie pe unul dintre reprezentanţii turmei sale.

Spania a hotărît recent să facă un pas înapoi în privinţa accesului românilor pe piaţa muncii: nu va mai fi liber; va fi nevoie de permis de muncă şi de alte formalităţi birocratice. Explicaţia e la îndemînă: criză, şomaj mare în Spania, deci necesitatea de a limita posibilitatea „altora“ de a lua locurile de muncă, şi aşa puţine, ale cetăţenilor spanioli.

Colega are curiozităţi simple. Îmi este colegă în sensul invocat des de Mircea Badea: arată bine, este tinerică şi habar nu am cu ce se ocupă. Mă aştept să o văd prin reviste glossy. Mă întreabă direct dacă nu cumva organismele modificate genetic îi pot declanşa celulita. O liniştesc cu vorbe simple, calde, colegiale.

Un vînticel plăcut, răcoros începe să adie prin cabinetele guvernanţilor de la Bucureşti. Se pare că ieşim din recesiune! Potrivit previziunilor Comisiei Europene, PIB-ul României ar urma să crească cu 1,5% în acest an şi cu 3,7% în anul viitor. Premierul Boc anunţă deja creşteri de pensii şi de salarii. În judeţe, oraşe şi comune, prind să li se umfle nările.

Dacă nu ştii să rîzi, sau mai bine zis, dacă nu ştii să găseşti motive de rîs în politică, mai bine nu te aventura. În politică, rîsul e terapia supremă. Te ajută să vezi exact dimensiunile lucrurilor şi oamenilor. Politicienii, în general, sînt purtătorii unui mesaj tragic. Dacă îi iei pe de-a-ntregul în serios, te sminteşti.

Căldură mare, într-o miercuri, aproape de orele prînzului. Nebunul acela de copil intrase cu roata bicicletei lui, abia cumpărate, în spiţele bicicletei copilului meu, cică de încercare, să vadă „cum buşeşte“ bicicleta lui. Rupsese o spiţă, iar roata bicicletei copilului meu se descentrase. Cînd se descentrează, nu mai funcţionează bine nici frîna şi e musai s-o repari cît mai repede.

Privesc de ceva vreme, de pe veranda pensiunii unde ne facem şedinţele de teren, la cele trei case (neterminate) care s-au ridicat recent pe buza dealului din faţă, şi nu înţeleg ceva. În satul în care ne aflăm, densitatea „caselor făloase“ este incredibilă. Aproape jumătate din populaţia activă este plecată în străinătate încă de la 16 ani şi toţi nu au decît un singur gînd: să-şi ridice propria casă.

Anul trecut făgăduiam că voi relua povestea acestei vechi străzi, iar deunăzi, oprindu-mă în Piaţa Romană, intrasem în casa doctorului Ion Nanu-Muscel (ştiţi, sau au ştiut bunicile voastre, cel cu „piramidonul Nanu-Muscel“ care se prepara la farmacie). Zona e dintre cele mai interesante din centru: s-a păstrat, pînă acum, relativ intactă.

Un monument istoric foarte cunoscut în Iaşi, şi nu numai, şi care a mai făcut, integral sau parţial, obiectul unor materiale din Dilema veche (Andrei Pippidi, nr. 260, 8 februarie 2009; Lina Vdovîi, nr. 324, 29 aprilie-5 mai 2010) pare să fi fost salvat pe ultima sută de metri. Este vorba de Casa A.D. Xenopol, imobil situat pe strada Vasile Conta, în apropierea Spitalului Sf. Spiridon.