Pahar de stînga sau de dreapta?

Într-un weekend la Viena, stau la taclale cu un bun prieten despre ce şi cum se mai întîmplă. La un moment dat – eram într-un restaurant – cere un pahar cu apă de la robinet. La Viena, apa de la robinet vine din munţi, deci e foarte bună. Şi, pornind de aici (şi pentru că e un vechi cititor dilematic), îmi spune că problema apei de la robinet e, mai nou, un subiect de dezbatere. În unele localuri, ţi se aduce, dar o plăteşti; în altele, nu plăteşti, dar chelnerul te invită să ţi-o iei singur; în fine, există şi localuri în care ţi se aduce la masă şi nu plăteşti. Nu prea înţeleg ce e de dezbătut aici: fiecare patron sau şef de local hotărăşte cum crede mai bine şi ţine seama de reacţiile clienţilor. Dar prietenul – care stă de douăzeci de ani acolo – îmi explică: nu numai că, dacă deschizi subiectul într-un cerc de prieteni, descoperi că oamenii au păreri diferite şi le argumentează cu convingere, dar au apărut şi unele comentarii în ziare pe tema asta. Pentru că problema e complexă: comportă aspecte de marketing (cei care cer 20 de cenţi pe paharul cu apă şi îi trec pe nota de plată ar putea să-i includă în preţ altfel şi să-ţi „prezinte“ paharul cu apă drept gratuit), de eficienţă a muncii (dacă fiecare client îl trimite pe chelner după cîte un pahar cu apă, acesta nu-şi mai poate face alte treburi mai importante), de tradiţie (să-i oferi un pahar cu apă oaspetelui care-ţi calcă pragul e un semn de elementară ospitalitate). Etc. Patronatele, sindicatele şi consumatorii au, cu siguranţă, opinii diferite pe această temă. Cădem de acord, prietenul meu şi cu mine, asupra unui fapt: disponibilitatea austriecilor către dezbatere e mare, din moment ce pot „scoate“ atîtea fineţuri şi nuanţe dintr-un pahar cu apă. Şi schimbăm subiectul. 

Mă gîndesc însă că, dincolo de aparenţa unei chestiuni fără importanţă, exemplul acesta spune ceva despre exerciţiul de a dezbate, de a susţine opinii şi de a te confrunta cu opiniile altuia. E esenţial pentru democraţie. Ar trebui să devină aproape un reflex pentru orice bun cetăţean: indiferent de subiect, trebuie făcut exerciţiul confruntării de opinii, trebuie încercat cît mai des gestul de a te pune în pielea (sau în pantofii, cum se spune pe la alţii) altcuiva. 

Povestea cu paharul de apă e expresivă tocmai pentru că în ea este vorba despre oamenii care ştiu să facă acest exerciţiu. Poate uneori îl fac în exces: dezbat tot felul de probleme nerelevante sau pentru care soluţiile sînt la îndemînă. În spaţiul public occidental, există adesea un exces de dezbateri chiar şi pe subiecte mari, importante. Iar în mediile intelectuale, predispoziţia către exprimarea propriilor opinii e încă şi mai mare decît printre clienţii unui restaurant care vor un pahar cu apă. În general, după evenimente importante sau după incidente majore ziarele se umplu de comentarii şi polemici. Ceea ce e foarte bine, pentru că asta contribuie la efortul societăţii de a-şi explica ce i se întîmplă. Partea proastă este că în joc intră ideologiile şi, adesea, dezbaterile o iau pe lîngă drum. Multe teme ajung într-un adevărat blocaj pentru că, în locul confruntării argumentelor şi opiniilor în logica şi relevanţa lor, se confruntă opiniile de stînga cu opiniile de dreapta, care devin relevante „pentru că sînt de stînga“ sau „pentru că sînt de dreapta“ (depinde de perspectivă...). În special în ţările de „giantă latină“, mai emoţionale din fire, unde partidele comuniste au fost puternice şi au lăsat urme adînci (şi, uneori, nelămurite) în viaţa publică, orice episod care generează comentarii ajunge un pretext pentru o luptă între stînga şi dreapta; sau, de multe ori, o ocazie pentru stînga de a lansa un atac la baionetă asupra dreptei. (Căci în ţările cu pricina, în speţă Franţa şi Italia, intelectualitatea e mai ales de stînga, ca şi mediile care produc şi întreţin dezbaterea.) Bunăoară, intervenţia americană în Afganistan şi Irak a fost îndelung explicată prin faptul că Bush jr. era „neocon“, reprezenta interesele dreptei etc. Acum, că Obama se apropie de încheierea mandatului şi soldaţii americani tot în Afganistan şi Irak sînt, mulţi sînt dezamăgiţi de preşedintele american (pentru că nu e destul de „la stînga“, cum în mod naiv se aşteptau unii), dar mai nimeni nu repune în discuţia relevanţa şi validitatea argumentaţiei de genul „americanii au intervenit în Irak pentru că Bush era de dreapta“. Ceva asemănător se întîmplă acum în siajul crimelor în masă din Norvegia. Se comentează mult, în Europa, despre ideologiile de dreapta şi se brodează în jurul faptului că Breivik era un „produs“ al acestor idelogii. Sigur că era şi asta; dar nu era nevoie să apară un criminal în masă pentru a dezbate prezenţa populismului în Europa, cu un limbaj adoptat şi de stînga, şi de dreapta, mişcîndu-se vioi într-un public dezamăgit şi dezorientat de lipsa acută de soluţii care se manifestă şi la stînga, şi la dreapta. Însăşi această ofensivă a stîngii intelectuale de a-i găsi bube în cap dreptei moderate (au apărut şi la noi comentarii despre discursul „fascistoid“ al anticomuniştilor) are un aer populist şi stilul unei dezvăluiri de presă. Căci în felul acesta se pierde din vedere adevărata problemă: populismul şi intoleranţa sînt în creştere în Europa de multă vreme, în dauna moderaţiei – fie ea o moderaţie „de stînga“ sau „de dreapta“. 

Sînt sigur că, pînă la următoarea mea vizită la Viena, dezbaterea pe tema paharului cu apă va ajunge la un rezultat. Poate se va şi reglementa cumva chestiunea. Doar dacă nu cumva, între timp, unii sau alţii îşi vor pune problema dacă paharul e de dreapta sau de stînga. În felul acesta, toată lumea va uita că, de fapt, era vorba despre apa din pahar...