Case făloase şi macroeconomice
Privesc de ceva vreme, de pe veranda pensiunii unde ne facem şedinţele de teren, la cele trei case (neterminate) care s-au ridicat recent pe buza dealului din faţă, şi nu înţeleg ceva. În satul în care ne aflăm, densitatea „caselor făloase“ este incredibilă. Aproape jumătate din populaţia activă este plecată în străinătate încă de la 16 ani şi toţi nu au decît un singur gînd: să-şi ridice propria casă. Din vreo mie de elevi, doar cinci-şase merg mai departe la facultate, ceea ce este privit în comunitate ca o pierdere de vreme: „De ce să facă o facultate, ca să plece apoi în Italia în construcţii sau în agricultură cu o diplomă în buzunar?“. Mai recent, părinţii tineri se apucă de casă pentru copii, încă de la naşterea acestora, astfel încît pînă la căsătorie să fie siguri că aceştia au „tot ce le trebuie“, adică o casă mare. Regula generală a acestui gen de case, pretutindeni pe unde au apărut ele în ţară, este că întorc integral spatele trecutului şi localului, pentru a marca în mod ostentatoriu emanciparea ţăranului. O „casă făloasă“ nu mai este o gospodărie: „Gata cu bălegarul!“ – îmi explica odată un astfel de proaspăt proprietar. Aceste trei case la care mă tot uit se încadrează şi ele perfect în această tipologie, sînt mari, cu multe camere în care nu va sta nimeni, fără anexele unei gospodării ţărăneşti etc. Şi totuşi, se află în mijlocul unor curele de pămînt îngrijit cultivate cu porumb iar un tractor se tot învîrte de azi-dimineaţă prin spatele lor. Dacă tot acest tineret rural constructor de case făloase nu mai vrea să audă de agricultură şi îşi cîştigă existenţa din muncă salarială în străinătate, cine continuă să cultive pămîntul şi de ce?
Povestea acestui sat, pe care încep să o descifrez încet-încet, spune multe. A început în timpul comunismului, cînd, fiind în afara tuturor drumurilor cît de cît circulate şi neavînd astfel posibilitatea unor navete convenabile, localnicii au trebuit să-şi găsească de lucru mai departe de casă. Şi mulţi au găsit pe la avicolele din judeţ sau chiar mai îndepărtate. Aici au început să achiziţioneze pe cîţiva bani gunoiul de la păsări, plin de resturi de nutreţ. Îl aduceau acasă, îl strecurau şi creşteau cu boabele recuperate porci şi/sau vaci, pe care îi contractau la stat – şi mai vindeau şi pe sub mînă. „Au prins mirosul banului“ – îmi explică actualul antreprenor al satului. Iar cea mai mare parte a acestor bani a mers în case, începînd astfel deja o concurenţă internă între gospodari. După ce a căzut comunismul, această sursă de venit a secat însă curînd, creşterea vitelor devenind nerentabilă. Au plecat atunci pe capete în Italia, unde lucrează în construcţii, dar şi în agricultură. Socoteala e simplă: „În de două ori mai puţin timp cîştigă de cel puţin două ori mai mulţi bani decît dacă ar rămîne în sat“ spune un tînăr venit acasă pentru cîteva zile. Iar banii, merg şi de data aceasta în case.
Părinţii lor, cei care au făcut un ban frumos în timpul comunismului, crescînd porci şi vite şi cultivînd porumb pentru acestea, nu sînt însă de acord să renunţe total la muncile agricole. Se mai ocupă ei, mai plătesc, cu banii copiilor, oameni din satele vecine, se mai duc cu ATV-ul să verifice lucrările, mă rog, fac ce fac şi nu se dau bătuţi. Chiar dacă produsele nu prea mai aduc bani, destinaţia lor a fost reciclată, asigurînd o „alimentaţie sănătoasă“ – după cum au început să se exprime unii dintre ei – propriei familii. Gazda noastră, de pildă, tocmai a tăiat un porc mare pe care l-a tranşat în două şi l-a trimis pachet celor doi băieţi din Italia; iar laptele de la vacă îl păstrează pentru nepoţii rămaşi în sat. După două-trei încercări eşuate, nimeni nu a mai încercat însă să facă o microfermă de animale şi să trăiască din aceasta. Iar numărul celor care se îndîrjesc să persevereze (şi) în activităţi agricole scade vertiginos pe zi ce trece. Şi alte surse de venit practic nu există.
Este vorba despre un sat bogat, care trăieşte însă din remitenţe şi, o dată pe an, în august, cînd se întorc migranţii acasă, din consum. În rest, nu există decît mici afaceri dependente de acest consum şi mai ales de construcţiile neîncetate de case. Comparativ cu alte sate din ţară, acesta se află undeva la mijloc, între agricultura de subzistenţă din satele mai sărace şi despărţirea totală de agricultură, în cele unde casele făloase au devenit singura preocupare.
Toată această mică poveste locală are însă un tîlc mult mai larg. Dacă vorbim despre întreaga Românie, avem ţara cu practic cea mai mare pondere de populaţie rurală şi agricolă şi cu cel mai mare potenţial bio din Europa. Valorificarea acestor resurse excepţionale a fost – şi este – limitată, fără doar şi poate, de obstacolele unei concurenţe internaţionale acerbe şi bine pregătite să-şi apere avantajele. A fost – şi este – însă risipită şi de o totală nepricepere, ca să mă exprim eufemistic, a statului român care, în loc să se străduiască să convertească o parte a acestei forţe de muncă în agricultori/fermieri, a transformat satul românesc într-un spaţiu de săraci, şomeri şi salariaţi în străinătate. Astfel, competenţele şi disponibilităţile agricole existente ale acestei populaţii de ţărani practic dispar, iar cele noi, de fermieri mici şi mijlocii, sînt de-a dreptul descurajate.
Întrebarea societală majoră care se pune în această situaţie este următoarea: Ce se va întîmpla cînd ofertele Europei se vor reduce drastic, cînd „fondurile structurale“ se vor încheia iar „căpşunarii“ vor fi constrînşi să se întoarcă la casele lor făloase prin care suflă vîntul? „Se vor apuca din nou de agricultură, că între timp au învăţat în Italia ce trebuie făcut!“ – este de părere antreprenorul satului. Îmi place optimismul său, dar tare mă îndoiesc că poate fi extins la nivelul întregii ţări...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
