EDITORIALE ȘI OPINII

Amy Winehouse a murit şi, teoretic, ar fi trebuit să dea lovitura în presa de la noi, dar n-a reuşit să prindă nici măcar o fărîmă din spaţiul de care s-a bucurat sinuciderea Mădălinei Manole. E normal. N-a fost pe-aici, n-a călcat pe la Festivalul de la Mamaia şi nici pe la Cerbul de Aur. Pentru invitaţii de la OTV, pronunţarea numelui Winehouse e o probă de sport extrem.

„Acum patru ani, Kenny era un ex-infractor sărac. Acum, deţine două Porsche, un BMW şi un Lamborghini. Sursa banilor e un mister, dar cert e că sînt mulţi bani, iar Kenny îi azvîrle în toate părţile, de pildă la petreceri unde bea Dom Perignon şi mănîncă sushi de pe corpurile unor fete aproape goale."

N-am cum să fac un inventar complet. Tejghelele vieţii noastre politice, deşi multicolore în aparenţă, sînt, de fapt, goale. Dar m-aş opri la trei însuşiri, fără de care, după părerea mea, un om politic nu este nici om întreg, nici politician întreg.

Nu ştiu cum de a ratat presa română ocazia de a mai face niscaiva ştiri dintr-un top în care – evident – iarăşi „România iese prost“. Mai bine decît Bulgaria – uhhh! ne-am liniştit –, dar, orişicît, prost. Ce „dezbateri“ furtunoase ar fi realizat Antena 3 şi Realitatea TV – cu lideri sindicali, comentatori, Mugur Ciuvică, universitari, politicieni şi Eugen Cristea, fost actor – despre acest subiect!

Ani de zile am tocat argumentele, le-am întors pe toate feţele, am înşirat avantajele, am încasat contraargumente, am polemizat amical, am avut pretext de conversaţie la pomeni, botezuri, onomastici. I-am bătut la cap cu încăpăţînare: asocierea îmi părea cea mai logică soluţie, cea mai eficientă, cea mai profitabilă

Scandalul din jurul publicaţiei News of the World poate deschide o dezbatere asupra libertăţilor individuale în era electronică. Ieftinirea tehnologiilor de supraveghere şi spargerea monopolului statului în folosirea acestora, departe de a contribui la întărirea democraţiei şi la creşterea transparenţei, ridică probleme suplimentare legate de apărarea libertăţilor publice.

Hotărît lucru, trăiesc o vîrstă dificilă. Citesc în ziare statistici clare şi implacabile precum o sentinţă definitivă şi irevocabilă: bărbaţii de 35-45 de ani sînt cele mai triste creaturi. Sondaje şi studii au dus la concluzia că bărbatul de vîrsta mea atinge nivelul de tristeţe maxim pe care îl are de atins în viaţă, iar sentimentul neîmplinirii este şi el la cea mai înaltă cotă.

În toiul scandalului cu bacalaureatul, am dat peste nişte vechi caiete de matematică, din liceu. Făceam pe atunci meditaţii pentru admiterea la facultate şi umpleam cu exerciţii o mulţime de caiete studenţeşti de cîte 100 de file. La începutul anilor ’80, spre deosebire de grozăvia examenului de admitere la facultate, bac-ul era un examen aproape formal.

Preşedinţilor noştri nu prea le place poporul pe care îl reprezintă. Ceauşescu era convins, către sfîrşit, că ţara întreagă nu-l merită, iar urmaşul său, Iliescu, i-a etichetat pe toţi cei care i se împotriveau drept golani. Zilele trecute, într-un interviu disecat apoi de toate celelalte televiziuni, Băsescu s-a supărat pe... filozofi.

„O, ilustre arheolog, care vei trage în viitorul depărtat din ruinele sublime ale Bucureştilor esenţa civilizaţiunii noastre actuale, ce o să gîndeşti tu despre capul meu şi despre al contemporanilor mei?“

Amplasată pe un bot de deal înalt şi cu pante repezi şi greu accesibile, cetatea Gurghiu este atestată în secolul al XIV-lea ca una dintre cetăţile regale (castrum regalis) destinate să întărească puterea centrală în raport cu tendinţele centrifuge ale nobilimii.

După 60 de ani plini de lirism şi subversivitate, nu mai vibrez voios la Turul Franţei.

Au trecut peste douăzeci de ani de cînd în România se puteau interzice un film, o carte, o piesă muzicală, un spectacol de teatru. Dacă actul artistic nu corespundea, din punct de vedere ideologic, tovarăşii însărcinaţi cu educaţia şi cultura socialistă îl puneau la popreală.

O, da! Şi mama prim-ministrului prăjiturilor (atenţie, ştiu exact ce vorbesc!). Piratat de politicieni şi antipoliticieni, de afacerişti, de întreprinderi de stat care contribuie la puşculiţa-frunzuliţa şi, în general, de oricine are chef să se bage în seamă, Bute mai are doar de auzit celebrul îndemn cotrocenist care i-a zguduit urechile şi lui Hagi.

Domnul Costel are o mamă. Ea este o doamnă banală despre care nu ştim aproape nimic în această naraţiune. De fapt, ce face şi ce simte mama domnului Costel va rămîne marele mister al acestei naraţiuni – vă spun de la bun început, ca să nu vă enervaţi mai încolo şi să-mi ziceţi ceva de mama.

Am moştenit, amîndoi, (G. şi cu mine), acelaşi tertip al maestrului: cînd vrem să pomenim, în scris, numele lui Dumnezeu, să-i invocăm, într-un context sau altul, autoritatea, vorbim nu de El, ci de „zei“. Nu „aşa a lăsat Dumnezeu“, ci „aşa au vrut zeii“; nu „voia lui Dumnezeu“, ci „voia zeilor“; nu „dar de la Dumnezeu“, ci „dar al zeilor“.

Una dintre atitudinile noastre cele mai persistente şi vizibile este obiceiul de a ne compara cu „Occidentul“. Uneori înţelept şi fatalist („niciodată n-o să-i prindem din urmă...“), alteori cu năduf („de ce n-avem şi noi, ceara măsii, un Versailles?“), de cele mai multe ori concret, privind către acele înlesniri ale vieţii cotidiene pe care ni le dorim atîta: ne plîngem că n-avem autostrăzi, spitale, parcuri...

Eu am absolvit Politehnica. Tecemeul, pentru a fi mai exact. La stat, pentru că, înainte de ’89, nu existau „particularele“. Pe vremea aia, actualii ctitori de universităţi private activau în Partid, nu îşi materializaseră încă fascinaţia (bine ascunsă pe atunci) pentru capitalism. Revin. Am terminat tecemeul cu doar trei lucruri învăţate.

Ghidurile şi pliantele turistice din Bruxelles îi îndeamnă pe vizitatorii capitalei europene să nu rateze o vizită la Waterloo, suburbia şic din sudul oraşului, cu celebrul cîmp de bătălie. În mod cu totul nedrept faţă de adevărul istoric, personajul principal în discursul publicitar nu este Ducele de Wellington, învingătorul din iunie 1815.

Există o scurtă proză a lui Borges care, pentru mine, rezolvă definitiv problema patriei şi, prin extensie, marea problemă derivată, cea a patriotismului. Se numeşte „Istoria războinicului şi a prizonierei“ şi poate fi găsită într-unul dintre volumele de maturitate ale lui Borges, numit Aleph.

La o terasă, pe la miezul nopţii, după ce s-a mai stins arşiţa de peste zi, se alătură două mese pentru trei familii de expansivi în şlapi – şase adulţi şi un copil de vreo cinci ani. Liderul grupului, un fel de naş al celorlalţi, se aşază pe un scaun, ridicol de mic pentru el, după ce mai întîi îşi apucă pantalonii trei-sferturi de curea şi-i suceşte în stînga şi-n dreapta.

De mult mă ispitea acest exerciţiu pseudo-statistic, ce poate părea, la prima vedere, uşor narcisist: „ratingul“ propriilor mele articole în Dilema veche. Raţiunea acestei tentaţii este însă mult mai „sociologică“ şi ne-personală, chiar dacă a fost pusă în mişcare de o impresie cît se poate de subiectivă: trăgînd din cînd în cînd cu coada ochiului la numărul de cititori şi al intrărilor „like“ ale pilulelor ...

O expoziţie de fotografii care s-a deschis la 7 iulie şi despre care va fi vorba săptămîna viitoare cheamă atenţia publicului asupra deplorabilei stări de conservare a unor case pentru care se pune întrebarea dacă mai merită să fie conservate. Insinuarea pare a fi că e prea tîrziu să mai facem altceva decît să le demolăm. Restaurarea lor ar fi acum o operaţie complexă şi costisitoare.

Marile operaţiuni de „sistematizare“ pe care le-au suferit Iaşii în a doua jumătate a secolului trecut au condus la distrugeri ireparabile ale ţesutului urban şi la dispariţia unor zone şi clădiri care constituiau personalitatea distinctă a oraşului. Afirmaţia a devenit banală prin repetare şi se aplică nu numai capitalei Moldovei, ci şi numeroaselor oraşe traumatizate din România.

După „bătălia“ de la Wimbledon, situaţia în tenisul mondial continuă să fie dominată de patru mari puteri europene: un sîrb – Djokovici, un spaniol –Nadal, un elveţian – Federer, şi un britanic – Murray. Americanii şi australienii nu se mai văd. Pentru prima oară de la Ilie Năstase încoace, să fie patruzeci şi ceva de ani, un balcanic este number one în lume.

Că tot venise vorba, săptămîna trecută, de idei proaste. O bună prietenă a avut o idee cumplit de proastă, în vremurile astea vesele, în care ţara noastră sărbătoreşte ieşirea din criză. I s-a năzărit ei că trebuia să nască. I s-a rupt apa, cum se zice, şi a fugit într-un suflet la clinica unde trebuia să primească asistenţa şi îngrijirile necesare în situaţii de-astea.

Am stat cu ochii, cu mintea şi cu sufletul conectat la Lucian Bute, un boxer care vorbeşte ca un pianist. Urmărind lupta lui din ring şi a opta aventură muncită prin care şi-a păstrat centura mondială, am rămas mai puţin atent, dar infinit mai prezent.

Un tribunal din Olanda a decis că statul olandez este responsabil pentru că nu i-a protejat pe civilii din Bosnia, la Srebenica. Povestea este aşa. Soldaţii olandezi erau sub mandat ONU în Bosnia, încercînd să-i împiedice pe băştinaşi să-şi scoată ochii. Băştinaşii sîrbi au ajuns mai puternici decît băştinaşii musulmani, i-au înconjurat la Srebenica şi au început masacrarea bărbaţilor şi violarea femeilor.

În România de azi, se poate spune orice. Orice năzbîtie, orice caraghioslîc, orice trivialitate. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, nu se spune decît un singur lucru: că tot ce se întîmplă rău, la spital sau în bucătărie, la şcoală, în metrou, la piaţă, la chioşcul de ziare, la televiziune, la restaurant, pe tarlaua comunală, în puşcării, în Grecia, pe terenul de fotbal, mă rog, pretutindeni, e din vina lui Băsescu.

De ani întregi, ne dorim mai mulţi turişti străini. În numele acestei dorinţe s-a făcut controversata campanie cu „eterna şi fascinanta Românie“ în vremea preşedintelui Iliescu. Iar acum se face campania cu frunza d-nei Udrea. Mă rog, acum lucrurile au devenit mai complexe – căci campania ni se adresează şi nouă, cetăţenilor români, din moment ce la fiecare colţ de stradă dăm peste cîte un panou care ne invită să redescoperim România.

Aşadar, pentru prima oară în viaţă (recunosc), mergeam pe Autostrada Soarelui, cunoscută şi sub numele conspirativ de A2. Şoseaua în sine arată bine, dar nu despre asta e vorba în articol, transporturile rutiere române fiind subiect abisal, complex şi imposibil de tratat în mai puţin de cîteva sute de pagini.

În  ultima sa carte – Despre comunism. Destinul unei religii politice, Vladimir Tismăneanu reconfirmă că este stăpînul deplin al subiectului. Într-o privinţă, Vladimir Tismăneanu seamănă cu Emil Cioran: este capabil să scrie carte după carte, care mai de care mai interesantă şi mai provocatoare, despre acelaşi subiect.

Există în Belgia şi lucruri care se pot realiza mai greu decît guvernul naţional. Să-ţi înscrii copilul la o şcoală, de exemplu. Listele de aşteptare sînt enorme, locurile se ocupă cu un an sau chiar doi înainte (pentru un loc la o creşă publică, părinţii au grijă să înscrie copilul încă din luna a treia de... sarcină a mamei).

Ne munciseră mult în armată. Mîinile noastre erau obişnuite mai degrabă cu legumele decît cu armele. Curăţam cartofi, descărcam şi sortam ceapă, culegeam porumb, roşii, gogonele şi varză. Pentru aceasta din urmă – varza – primisem fiecare cîte un fel de macetă cu care tăiam căpăţîna de la cotor şi o aruncam apoi într-o grămadă. Înaintam încet, căpăţînă cu căpăţînă, stînd aplecaţi.

Nu, n-a fost un examen obişnuit. De fapt, nici nu ştiu ce a fost în capul meu cînd le-am cerut masteranzilor în antropologie să-şi imagineze, pe post de examen la cursul de identităţi colective, un „muzeu al sinelui“. Orice muzeu este, într-un fel, un muzeu de sine, o selecţie de obiecte şi instanţe care pun în scenă, susţin o identitate colectivă.

Demolările de pe strada Berzei continuă. În zilele de 24 şi 25 iunie au fost nimicite casele aflate la nr. 81 şi 89. Deschid lista oficială a monumentelor istorice din Bucureşti, unde le găsesc pe amîndouă că figurează ca datînd de la sfîrşitul secolului al XIX-lea.

Locotenentul Columbo a apărut de-ajuns de straniu în sîmbetele noastre ante-decembriste, după Sfîntul, Mannix şi Kojak. Şi la el era „cu crime“, dar fără revolvere; nu se trăgea, nu aveau loc bătăi; parodiind uşor o formulă solemnă a literaturii noastre, la el chiar se putea spune că biruia gîndul.

Duminică. Pe la prînz. Am ideea cumplit de proastă să mă duc la cumpărături într-un cash and carry cu nume de mijloc de transport subteran, la Cluj. Am zis că fac o chestie deşteaptă ducîndu-mă acolo duminica, la prînz, cînd nu e aglomeraţie. Mă lălăi, căpiat, printre rafturi pline cu marfă, şi-mi vine o idee cu mult mai proastă decît prima.

Refuz să vorbesc despre tehno-botanice, mai ales după finala Djokovic-Nadal – ăştia parcă au mîncat iarba fiarelor! Federer ar putea fi victima unei supradoze de tenis, chestie care în acest sport te pîndeşte la orice colţ de teren. Un ritm infernal, susţinut de bani, faimă...

Cînd am scris argumentul la tema cu regalitatea, acum trei săptămîni, întrebam dacă îşi mai aminteşte cineva despre monarhie, despre ce valuri făcea în anii ’90 şi, în fine, dacă marea indiferenţă faţă de subiect presupune ca sîntem o ţară de republicani. Nu mi-aş fi imaginat tevatura iscată de declaraţiile preşedintelui Băsescu.

În articolul de ieri din Adevărul aş mai fi spus cîte ceva, dacă n-aş fi avut fireasca limită de spaţiu a rubricii. N-aş fi intrat în detaliul istoric al istoriei româneşti de la sfîrşitul anilor ’40, pe care Traian Băsescu nu o cunoaşte. Au apărut, în presă, destule precizări lămuritoare. Dar mi-aş fi pus întrebarea după ce criterii îşi organizează preşedintele judecăţile.

România se află într-o situaţie unică. Patru dintre şefii săi de stat din ultimii 70 de ani sînt în viaţă: Regele Mihai şi cei trei preşedinţi de după 1989 – Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu. Cel mai puţin a deţinut puterea Emil Constantinescu – 4 ani. Cînd îşi va încheia al doilea mandat, şi Traian Băsescu va totaliza tot 10 ani.

„Depinde de om, unu’ e mai gospodar, altu’ mai puturos sau nepriceput. Depinde de om.“ – îmi repeta tătarul, uşor amărît, un pic mîndru. Restaurantul lui arăta splendid, decorat cu gust. Gramatica locului era evidentă, nu aveai parte de stridenţe de plastic. Eram în centrul Neptunului, într-unul dintre puţinele locuri frecventabile rămase.

Recent, la un festival de literatură din Marea Britanie, m-am aflat printre vorbitori, pe tema libertăţii de exprimare. Pentru liberali, acesta e unul dintre punctele-cheie ale libertăţii. Democraţiile susţin libertatea de exprimare; dictaturile o suprimă.

Anul acesta, mai mult decît în alţi ani, am avut ce sărbători. Gîndeşte-te numai că în răstimpul dintre ultima şi penultima mea aniversare a început povestea de dragoste cu Felicia. Am întîlnit-o cu totul întîmplător, pe holurile unei televiziuni unde fusesem invitat să mă pronunţ cu privire la nu mai ştiu ce.

Un cunoscut mi-a povestit că se afla odată într-o vizită la nişte veri de-ai lui pe care nu-i mai văzuse de mult. Aceştia stăteau într-o casă foarte frumoasă din Bucureşti, plină de foişoare, scăriţe, cotloane şi uşiţe secrete, un loc care întotdeauna i se păruse ideal pentru poveşti cu fantome.

– Ai cam dat-o în bară cu povestea ta despre „criteriul trei“! mă avertizează prietenul meu, Jurnalistul, de cum mă vede.  – De ce? întreb eu, timorat.