Legile pe care le-am uitat

În toiul scandalului cu bacalaureatul, am dat peste nişte vechi caiete de matematică, din liceu. Făceam pe atunci meditaţii pentru admiterea la facultate şi umpleam cu exerciţii o mulţime de caiete studenţeşti de cîte 100 de file. La începutul anilor ’80, spre deosebire de grozăvia examenului de admitere la facultate, bac-ul era un examen aproape formal. Trebuia doar să iei o notă de trecere pentru a te putea apoi înscrie la o facultate sau, dacă nu voiai la facultate, nota şi diploma contau ca un titlu cu care intrai „în producţie“. 

Nici nu prea cădea nimeni la examenul de bacalaureat. Cred că procentul celor care nu treceau era la fel de insignifiant ca al celor care votau împotriva lui Nicolae Ceauşescu. Erau trei probe: matematică, română şi o lucrare practică. Mai toate notele erau mari şi de regulă se copia, cu concursul mai larg sau mai discret al profesorilor care supravegheau sălile de examen. Ceva emoţii existau totuşi şi mai circula cîte o legendă despre nu ştiu care absolvent din urmă cu cîţiva ani care, pentru că nu trecuse bac-ul, s-a spînzurat de frica părinţilor. Mi-aduc aminte şi cum, după ce am dat proba scrisă de la română, profesoara mea a sunat-o pe mama ca să o întrebe cum mi-am început teza, că ea nu-mi recunoaşte scrisul. Lucrarea era, bineînţeles, cu numele ascuns şi sigilat, iar profesoara mea făcea parte din comisia de corectori şi voia neapărat să-mi dea nota zece...     

Ce-am găsit însă prin acele caiete de fizică şi matematică era parcă dintr-o altă lume. O lume de care mi-aduc vag aminte, dar pe care n-o mai înţeleg deloc. Erau mii de exerciţii pe care atunci le-am dus la capăt cu pixul şi cu mintea mea şi la care astăzi mă uit ca la nişte hieroglife. Printre ele mai apăreau şi cîteva noţiuni de teorie. De exemplu, în partea de sus a unei pagini era scris „Legea lui Avogadro“. Am avut impulsul să citesc pe litere, ca să mă asigur că numele e diferit de avocado. Pe atunci ştiam bine legea aceea despre gaze, dar nu auzisem niciodată de un aşa fruct. Astăzi am descoperit savoarea pe care o are avocado (frecat ca salata de vinete sau doar cu sare, lămîie şi puţin ulei de măsline pe deasupra), dar am uitat complet de Legea lui Avogadro. Prin caietele de fizică am mai dat şi peste alte nume, ca Boyle-Mariotte, Bernoulli sau Kirchhoff, şi peste desene cu planuri înclinate, scripeţi, rezistenţe, condensatori, diode... 

Apoi, am răsfoit cu uimire caietele de geometrie, algebră şi analiză matematică. Acolo am găsit alte nume, pe cît de bine cunoscute, pe atît de bine uitate: Thales, Ptolemeu, Lagrange, Menelaus, Fermat. Pagini întregi cu logaritmi, matrici şi determinanţi, funcţii trigonometrice, numere complexe, limite, diferenţiale, derivate şi integrale, integrale duble, integrale de volum, integrale curbilinii... Doamne Dumnezeule, cîtă matematică ne băgau în cap. Puteam să rezolv toate acele exerciţii, ştiam formule şi le aplicam cu eficienţă. De la un punct însă, ţin minte că nu mai înţelegeam utilitatea practică a acelor exerciţii (alta decît aceea că te ajutau să intri la facultate). Înţelegeam la ce se pot aplica frumoasele teoreme ale lui Thales, legile sinusului şi cosinusului sau rezolvările ecuaţiilor, dar din derivate şi integrale deja nu mai pricepeam nimic, chiar dacă rezolvam unele destul de complicate. De la analiza matematică şi fizica cuantică încolo, lucrurile deveneau intangibile şi teoriile ininteligibile pentru cei mai mulţi din generaţia mea.  Ce-i drept, astăzi nu mai pricep nimic nici din logaritmi şi mă întreb la ce mi-o fi ajutat tot efortul care m-a făcut să-i pot stăpîni atunci. Nu mă mai frămîntă absolut deloc legile lui Kirchhoff, ci mai degrabă legea pensiilor.

Mulţi susţin că pregătirea elevilor de astăzi e incomparabil mai slabă decît era altădată. Şi ăsta poate fi un clişeu care se perpetuează peste vremuri. Adevărul e că nu ştiu cum sînt elevii de azi, dar privind subiectele de la ultimul bacalaureat, mi s-a părut că seamănă foarte bine cu ceea ce tocmai descoperisem prin acele caiete cu file îngălbenite, vechi de aproape 30 de ani. Ni s-a spus şi nouă, li se spune şi elevilor de astăzi că studiile de acest fel ajută la cîştigarea unei culturi generale şi la formarea gîndirii, chiar dacă, odată cu anii, amănuntele se uită. Eu mă întreb dacă nu cumva s-ar putea elimina din învăţătura copiilor tocmai amănuntele alea care se uită. Sau acelea pe care profesorii nu vor reuşi aproape niciodată să le explice într-un mod de neuitat.