Foști șefi de stat

România se află într-o situaţie unică. Patru dintre şefii săi de stat din ultimii 70 de ani sînt în viaţă: Regele Mihai şi cei trei preşedinţi de după 1989 – Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu. Cel mai puţin a deţinut puterea Emil Constantinescu – 4 ani. Regele a domnit, formal, 7 ani, dar vreo patru au fost în timpul regimului lui Ion Antonescu, care şi-a arogat titlul de „conducător al statului“. Ion Iliescu ne-a fost preşedinte timp de 10 ani. Cînd îşi va încheia al doilea mandat, şi Traian Băsescu va totaliza tot 10 ani. Aşadar, vreo trei decenii din istoria noastră recentă sînt „acoperite“ de patru oameni care, mai bine sau mai rău, au condus România, iar aceşti oameni ne sînt contemporani. Bineînţeles, acest interval de timp a fost unul dramatic, ţara a trecut de la o dictatură de dreapta la una de stînga, lumea s-a schimbat enorm, dar faptul în sine rămîne: avem printre noi patru oameni care ne-au condus ţara. Ţara noastră, a părinţilor şi a bunicilor noştri. Unul dintre ei – actualul preşedinte – o mai face încă, pînă în 2014. După care va deveni – ca şi Regele Mihai, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu – un fost şef de stat. Şi va fi judecat de istorie, cum se spune. Va apărea în manualele de şcoală. Poate că elevii vor rămîne, din lecţia despre preşedinţia lui Traian Băsescu, cu o singură idee: că în vremea sa România a aderat la Uniunea Europeană. Va fi frustrant şi nedrept ca, dintr-o zbatere de 10 ani, elevii viitorului să reţină doar un fapt sec – aderarea la UE în 2007, adică la începutul carierei sale prezidenţiale. Dar va fi frustrant şi din perspectiva preşedinţiei lui Ion Iliescu: lecţia cu pricina ar trebui să spună că procesul de aderare a avut loc în vremea sa, mandatul 2000-2004 fiind extrem de important pentru începerea reformelor necesare. Dar şi mai frustrant ar fi pentru Emil Constantinescu: decizia de a începe negocierile cu România a fost luată la un summit UE care a avut loc în timpul mandatului său, în 1998. Elevii – sau cititorii dicţionarelor, enciclopediilor şi altor instrumente de informare rapidă în legătură cu personajele şi datele istorice – vor rămîne însă cu concluzia simplă: Traian Băsescu – 2007 – UE. Doar cine va dori să aprofundeze subiectul va afla mai multe despre întregul proces.  

Să ne gîndim apoi că, printre alte forme ale memoriei colective, monumentele şi statuile sînt menite să le amintească oamenilor (tot aşa, pe scurt) figuri importante din trecut. La un moment dat, cu siguranţă că edilii din oraşele noastre vor decide amplasarea în parcuri şi pieţe a unor statui ale foştilor şefi de stat. Pe soclu se vor grava lucrurile obişnuite: numele, anul naşterii, anul morţii şi – eventual – un lucru pentru care respectivul merită ţinut minte. Eventual. Poate că vreunui edil sau artist îi va veni ideea – de ce nu? – să facă un ansamblu cu toţi cei trei preşedinţi ai tranziţiei noastre, în vremea cărora România a trecut de la comunism la o democraţie europeană şi s-a integrat în UE. Aşa cum avem un monument cu „părinţii fondatori ai Uniunii Europene“, de ce n-am avea şi unul cu „preşedinţii care au marcat re-europenizarea României“? Oricum, împreună sau separat, generaţiile viitoare vor găsi cu siguranţă o modalitate de a-i celebra pe foştii şefi de stat care au readus România în Europa. 

Asta, desigur, dacă Uniunea Europeană va mai exista atunci şi dacă va mai fi privită aşa cum e acum: ca un lucru bun care i s-a întîmplat României. Dacă, între timp, UE va dispărea sau se va face Eurabia sau va fi integrată în Rusia Mare sau va deveni o anexă economică a Chinei sau Dumnezeu ştie ce va mai fi, atunci lucrurile se vor complica şi în manualele de istorie. S-ar putea ca în ele să scrie – depinde de perspectivă sau de cine va „face regulile“ în interpretarea istoriei – că în vremea sus-numiţilor preşedinţi a avut loc o trădare a intereselor naţionale ale României: în loc să se alieze cu China sau Rusia (care dădeau deja semne că vor deveni mari puteri ale lumii), cei trei, „lipsiţi de viziune“, împreună cu guvernele corupte pe care le-au patronat au alipit ţara la o Uniune aflată deja în degringoladă şi care dădea deja semne de slăbiciune militară şi tehnologică faţă de SUA, devenise dependentă energetic de Rusia şi, în materie de comerţ, era jucată în foi de viţă de China (care, mai mult decît atît, la un moment dat a „salvat“ şi moneda euro, pe cînd problemele economico-financiare ale Greciei, Irlandei, Portugaliei, Italiei şi altor ţări riscau să distrugă moneda unică europeană construită cu atîta trudă). Oare nu s-ar putea ca istoria anului – să zicem – 2050 să fie scrisă astfel? Ba s-ar putea. Cei care au învăţat din manualele epocii comuniste că abdicarea Regelui Mihai a fost un lucru bun şi că instaurarea Republicii Populare a adus fericirea în ţară ştiu ce înseamnă „interpretarea“ ideologică a istoriei. Brusc, actualul şef al statului român – care a învăţat istoria în variantă comunistă – a trecut în „perspectiva“ cealaltă, învinuindu-l pe Regele Mihai că „a fost sluga sovieticilor“ şi băgîndu-şi nasul, la o şuetă TV, într-o oală care nu fierbe pentru domnia-sa.  

Dincolo de tot ce s-a spus şi s-a scris în ultimele zile, dincolo de orice i s-a reproşat şi i s-ar mai putea reproşa actualului şef de stat, ar mai fi de adăugat ceva. Încă o dată, preşedintele Băsescu s-a dovedit incapabil să înţeleagă anvergura unui şef de stat. Care nu vorbeşte aşa despre un predecesor al său. Cu atît mai mult cînd a avut parte de un destin dramatic. Regele Mihai a fost şeful statului în vremuri de război şi a trăit cu adevărat momente de cumpănă, cînd a trebuit să ia decizii majore în condiţii grele. Nu despre fondurile europene, despre mogulii de presă şi despre jurnaliştii obraznici avea de dat seamă Regele, ci despre soarta ţării. Istoria l-a judecat pînă acum în toate felurile – cel mai adesea nedrept – şi îl judecă în continuare. Dar Regele rămîne un fost şef al statului, care îşi poartă demn rangul. Actualul preşedinte, după atîtea zbateri ca şef de stat, nu ştie să respecte un predecesor de-al său. Adică nu ştie să respecte învestitura pe care, acum, o reprezintă. După care va deveni şi domnia-sa un fost.