Felicia și politica, cauze pierdute
Dragă Sever,
(…) Îmi plac cauzele pierdute şi, cînd le întîlnesc pe drumul vieţii mele, nu mă pot opri să mă lupt pentru ele. Cu cît îmi apar mai pierdute, cu atît îmi par mai atractive. Ştiindu-mă cum sînt în privinţa asta, mă pune pe gînduri coincidenţa că ziua mea de naştere este aceeaşi cu ziua în care Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe cel recunoscut în toată creştinătatea, sensibilă la sfinţi, drept patronul cauzelor pierdute şi al situaţiilor fără speranţă, ocrotitorul deznădăjduiţilor şi al disperaţilor: Sfîntul Apostol Iuda Tadeu, „ruda Domnului“, cum scrie la calendarul bisericesc, pentru a-l deosebi de celălalt Iuda, cu mult mai celebru, zis şi Iscariotul. Din cîte ştiu, singura icoană a Sfîntului Apostol Iuda Tadeu din Bucureşti se află la vechea biserică Sf. Dumitru zisă „Sf. Dumitru – Poştă“ pentru că e situată în spatele fostului Palat al Poştelor, acum Muzeul de Istorie al Bucureştilor, sau „Sf. Dumitru de Jurămînt“, pentru că în secolele XVI-XVIII era utilizată în ritualul jurămîntului religios al părţilor în litigiu: se încingeau în faţa arhiereului cu brîul Maicii Domnului şi jurau în faţa altarului că vor spune adevărul şi numai adevărul. În desele mele rătăciri lipsite de orizont prin labirintul de străzi înguste şi desfundate pe care ştiam că păşiseră şi craii, am dat peste această biserică şi am găsit icoana. De cînd am aflat despre această potrivire de zile, inexplicabilă pentru mine altfel decît prin aceea că sînt destinat cauzelor pierdute, mi se pare că petrecerea pe care o organizez în fiecare an de ziua mea este şi o celebrare a tuturor cauzelor pierdute în care m-am băgat în anul ce a trecut.
Anul acesta, mai mult decît în alţi ani, am avut ce sărbători. Gîndeşte-te numai că în răstimpul dintre ultima şi penultima mea aniversare a început povestea de dragoste cu Felicia. Am întîlnit-o cu totul întîmplător, pe holurile unei televiziuni unde fusesem invitat să mă pronunţ cu privire la nu mai ştiu ce. Mi-a fost foarte uşor să o seduc şi asta mi-a făcut mare plăcere. Încet-încet, am înţeles ce e cu ea. Cînta la pian fascinant, avea un talent imens, dar, din păcate, avusese părinţi care nu crezuseră deloc în chemarea ei şi au oprit-o să urmeze calea muzicii cu decizii autoritare care au rănit-o profund. Cînd, pe la 16 ani, i s-a spus clar că nu va urma studii muzicale şi i s-a luat pianul din casă, Felicia a dorit cu intensitate moartea părinţilor ei. La trei zile după dispariţia pianului din casă, mama şi tatăl ei au decedat brusc într-un accident de maşină atît de stupid, încît nimănui nu i-a venit să creadă că a fost posibil. Felicia s-a speriat îngrozitor. Îţi imaginezi trauma! Nu a mai cîntat la pian mulţi ani şi a urmat o meserie simplă, traducînd şi subtitrînd filme. A ţinut culpa în ea ani mulţi, pînă a ajuns pe canapeaua unui psihanalist, unde a spus tot. L-a sedus pe psihanalist şi psihoterapia s-a dus dracului, pentru că şedinţele de terapie se transformaseră în epuizante partide sexuale. Aşa e ea, îi seduce pe toţi. Mi-e greu să-mi închipui vreun bărbat pe care să nu fi pus ochii şi să nu-l fi avut, în cele din urmă. Şi punea ochii pe bărbaţi destul de des. Unul dintre ei, am fost şi eu. Mi-a spus, uneori, că dintre toţi eu sînt cel special. Nu o credeam. Sau, mai bine zis, nu mă lăsam să o cred. Totuşi, mă iluzionam uneori că eu sînt acel bărbat care poate aduce rigoare în viaţa ei dezordonată. Credeam, pe atunci, că nevoia de rigoare şi claritate este naturală, firească pentru oricine. Şi acum cred la fel. Dar Felicia e altfel. E sigur că ai pierdut-o tocmai cînd o poţi lesne avea. Ea este o cauză pierdută pentru orice bărbat. De asta m-a şi atras. De asta am şi vrut să mă însor cu ea, cea mai neînsurabilă dintre toate femeile care au trecut prin viaţa mea, eu însumi fiind o natură foarte greu însurabilă. Oricum, ea nu părăseşte niciodată pe nimeni. De asta se şi întîmplă să susţină trei sau patru legături amoroase în acelaşi timp. Ah, cît eram de gelos! Dar nu renunţ. E o cauză pierdută şi, tocmai de aceea, nu renunţ la ea. Tot în acest an, am mai intrat într-o cauză pierdută. Am militat politic. A fost, cum ştii, an electoral. Am avut alegeri. Cu cîteva luni înainte mă cuprinsese o fervoare de nedescris. Situaţiunea mi se părea într-o astfel de măsură critică, încît am decis să intru în politică ca să-mi salvez ţara. M-am înscris în partid. Simt, însă, că salvarea României este o cauză pierdută, dar nu renunţ. Tocmai de aceea.
În liceu, am petrecut vreo şase luni căutînd nesăţios citate celebre prin cărţi de toate felurile. Le memoram, imaginîndu-mi că-mi vor folosi la un moment dat. Nu m-am înşelat, multe dintre ele au fost cu adevărat utile în anumite împrejurări. Aşa am găsit un citat dintr-un jurist american: „Cauzele pierdute sînt singurele pentru care chiar merită să te lupţi“. Mi-a plăcut citatul acesta. Astfel, cele mai multe dintre luptele din viaţa mea – pierdute mai toate – au, totuşi, un sens. Care sens anume, nu pot ştii. Dar ştiu că au avut unul. (…)
P.S. Dau, iată, luminii tiparului o scrisoare pe care am primit-o acum şapte ani de la S., răspunzînd astfel valului de solicitări de a continua să public confesiunile acestui fabulos personaj al boemei bucureştene, dus dintre noi, cum se ştie, în urma unui accident de tren acum patru ani. Cum S. era născut vara, simt că e bine să public acum această epistolă, în care vorbeşte despre ziua lui de naştere.
