Muzeul sinelui
Nu, n-a fost un examen obişnuit. De fapt, nici nu ştiu ce a fost în capul meu cînd le-am cerut masteranzilor în antropologie să-şi imagineze, pe post de examen la cursul de identităţi colective, un „muzeu al sinelui“. Orice muzeu este, într-un fel, un muzeu de sine, o „self-collection“, cum spune un antropolog american, o selecţie de obiecte şi instanţe care pun în scenă, susţin – şi, la limită, produc – o identitate colectivă, fie ea naţională, locală, profesională sau de alt fel. Pe de altă parte, de la „camera bună“ a ţăranului la vitrina cu argintărie sau bibelouri a burghezului, cu toţii ne expunem, într-un fel, în micul muzeu al spaţiului domestic. Dar un „muzeu al minelui“ (cum avea să se exprime, ironic, o masterandă), obiectualizînd şi obiectivizînd propria persoană, ei bine, asta chiar că a fost o provocare. Una care începea cu explicitarea şi soluţionarea, fie ea şi retorică, a acelei întrebări subterane care însoţeşte orice viaţă şi pe care mai nimeni nu este dispus să o facă publică: de fapt, cine sînt Eu? Nu e de mirare astfel că mi-am atras mai multe înjurături decît de obicei... Ceea ce a fost însă minunat este faptul că, pînă la urmă, toţi s-au prins în joc – or, cu asta începe totul, nu-i aşa?
Ar fi într-adevăr indiscret să fac publice unele sau altele dintre aceste „creaţii“ intime, multe dintre ele de o creativitate debordantă. Dar ansamblul lor, ceea ce mai toate au dovedit a avea în comun, este de-a dreptul fascinant şi ne priveşte, într-un fel, pe toţi, este o expresie culturală, nu doar psihologică. Cu atît mai mult cu cît doi ani la rînd am ţinut un curs de muzeografie la o şcoală doctorală din Italia, unde le-am cerut cursanţilor exact acelaşi lucru, aşa că puteam să compar muzeele noastre cu muzeele lor. Ceea ce constituie o abordare antropologică cît se poate de legitimă.
Ei bine, această comparaţie m-a surprins şi m-a fascinat şi pe mine însumi şi am aflat din ea mai multe despre „cultura română“ decît dintr-o droaie de sondaje de opinie sau de eseuri sofisticate. Drept care, noaptea tîrziu, le-am trimis tuturor următoarea scrisoare, un fel de examen al meu în faţa lor:
„Ansamblul lucrărilor voastre, mai ales comparat cu ansamblul lucrărilor pe aceeaşi temă pe care le-am avut la şcoala internaţională de muzeografie din Italia, scot în evidenţă cîteva trăsături culturale (nu individuale!) extraordinare, interesante pentru voi/noi toţi. Majoritatea a preluat formatul filmuleţului lui Paolo Sachetti, designerul italian, pe care l-am vizionat împreună. Ceea ce era fascinant în acest eseu era materialitatea caldă a obiectelor care se înşirau, sacadat, pe ecran, figurînd în trei minute viaţa cotidiană şi reprezentativă a unei persoane pe care nu o vedem nici o clipă. Dar amprenta ei este prezentă în toate aceste obiecte anodine şi mai ales în modul în care acestea sînt privite de subiectul invizibil. Cei care aţi preluat această soluţie grafică, acest format, aţi schimbat însă total perspectiva – şi a fost la toţi aceeaşi. Dacă Paolo se prezintă prin obiectele cotidiene ale unei zile, temporalitatea fiind aceea a unui prezent continuu, voi v-aţi etalat obiectele istoriei personale, începînd inevitabil cu copilăria. În nici unul din eseurile italiene nu apare (ca atare) copilăria! Complementar, indiferent de format, marea majoritate a «muzeelor» voastre, începînd cu copilăria şi/sau ancorîndu-se în devenirea personală, se plasează în familie, se raportează la ea într-un mod care apare de la sine înţeles (chiar dacă uneori cu mici revolte adolescentine, ironii sau tandre detaşări). În (aproape) nici unul dintre eseurile italiene nu apare familia! În sfîrşit, practic toţi vorbiţi despre propria persoană. Veţi spune că asta era tema şi că eu v-am obligat. Da şi nu... Unii dintre voi au temperat puţin, dar mai ales teoretic, acest ego-centrism cu idei despre construcţia socială a identităţii/sinelui etc. Doar V. a răsturnat explicit perspectiva, vorbind de la început despre muzeul sinelui nostru! Aproape nici unul dintre eseurile italiene nu pune însă în scenă (exclusiv) propria personalitate/individualitate! Eu ca tînără a secolului XXI, eu ca italian tipic, eu ca toscan, eu ca membră a unei comunităţi de viticultori, eu ca muzician etc. – spun ei; nu eu ca eu! Prin ei înşişi, colegii voştri italieni pun în scenă mai degrabă o colectivitate electivă, cu care se identifică însă şi pe care consideră că o exprimă sui generis. Sînt mai degrabă membri decît indivizi – dar sînt membri pentru că au ales acest lucru ca indivizi! Aici e marele secret. Poveştile voastre – care sînt, în mare, poveştile noastre, ale tuturor românilor – orchestrează diferit istoria modernităţii noastre neterminate şi repetitive, care este, esenţial, o istorie a ieşirii noastre niciodată depline din familie şi trecut comunitar/familial, o eternă revoltă ombilicală. Italienii au un cult al mamei, ce-i drept, noi avem însă o cultură a părinţilor, biologici şi/sau spirituali (care include şi repetitivele noastre paricide...) (A se corela toate acestea cu rezultatele tuturor sondajelor, valabile pentru toate vîrstele şi nivelele de educaţie, care arată că familia rămîne neclintită pe primul loc al «lucrurilor importante în viaţă».) Omul se trage din maimuţă, românul se trage din familie – şi nu s-a tras încă de tot! Noi doar ne visăm indivizi, dar rămînem mioritic legaţi de neam: asta e, rudele ţi le dă Dumnezeu!... Şi rămînem astfel ambivalenţi faţă de orice formă de autoritate (generic «parentală»): avem nevoie de ea, dar o negăm permanent în pusee de independenţă, o respingem cu înverşunare, dar, la o adică, ne întoarcem, nostalgici, la căldura ei protectoare. Încă nu ştim prea bine dacă sîntem noi sau eu...“
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
