Vești proaste pentru vîrsta mea

● Hotărît lucru, trăiesc o vîrstă dificilă. Citesc în ziare statistici clare şi implacabile precum o sentinţă definitivă şi irevocabilă: bărbaţii de 35-45 de ani sînt cele mai triste creaturi. Sondaje şi studii au dus la concluzia că bărbatul de vîrsta mea atinge nivelul de tristeţe maxim pe care îl are de atins în viaţă, iar sentimentul neîmplinirii este şi el la cea mai înaltă cotă. În aceeaşi zi, mai aflu că mortalitatea cea mai ridicată la bărbaţi se datorează atacului de cord (28%) şi că vîrsta cea mai expusă în timpurile noastre este cuprinsă între 35 şi 65 de ani. Fac parte şi din eşantionul acesta. Dacă scap de infarct, mă pîndeşte cancerul: 25% dintre bărbaţi mor de cancer, iar vîrsta de risc maxim, aţi ghicit, include şi vîrsta mea. Plămînii sînt cei mai vulnerabili exploziei celulare canceroase, iar dacă plămînii se ţin bine prin nu ştiu ce minune, atunci prostata (asta, totuşi, ceva mai tîrziu) sau colonul te împinge spre abis. Cu alte cuvinte, statistica mă avertizează: cum treci de 35 de ani, intri în teritoriul spaimelor şi al riscurilor maxime. 

● Îmi cade în mînă o publicaţie financiară. Citesc un articol despre debitorii insolvabili. Din datele băncilor, cei mai mulţi debitori incapabili să returneze credite sînt bărbaţii în jur de 40 de ani, domiciliaţi în Bucureşti, cu studii superioare. Iarăşi, mă calific. Nu sînt deloc în situaţia asta pentru că nu am nici un credit, dar statistica îmi spune că sînt vulnerabil. De fapt, în toate statisticile acestea nu e vorba despre destin, ci despre vulnerabilitate. Tocmai de aceea, mă simt asediat… 

● Avem, fiecare, micile noastre trucuri care ne fac viaţa suportabilă şi temperează infernul celorlalţi. De pildă, prietenul acesta al meu a descoperit că toţi bărbaţii sînt, de fapt, homosexuali. Unii, deschis, asumat, limpede. Alţii, în vastă majoritate, ascuns de ochii tuturor, fără să ştie ei înşişi, de cele mai multe ori, fără să ştie nimeni vreodată. De cînd a ajuns la această concluzie, cam bizară după părerea mea, prietenul meu priveşte lumea cu mai multă înţelegere, cu relaxare, cu nesfîrşită compasiune. El însuşi se simte bine în rolul celui care deţine un mare secret pe care nu-l mai ştie aproape nimeni, dar un secret care explică totul. 

● Doctore, uneori mi se pare că se rotesc cerurile ca elementele unui rulment. Aud această rotire ca pe o hohotire şi stau, înspăimîntat, privind în sus, aşteptîndu-mă să se întîmple orice. Ce-o fi asta? 

● Emisiunile politice de la televizor au devenit, de ceva vreme, de neprivit. Cînd nu sînt vulgare, sînt agresive, cînd nu sînt evident rău intenţionaţi, moderatorii sînt proşti şi încăpăţînaţi în prostia lor – nu vor să afle, pur şi simplu nu vor să afle, vor doar să li se confirme ceea ce ştiau deja. Sigur că e de rigoare să adaugi imediat după asemenea fraze expresii precum „nu toţi“, „mai sînt şi excepţii“ sau, dacă eşti generos, să precizezi de la început că cei la care te referi sînt o minoritate într-o breaslă, altfel curată şi serioasă, cu simţul datoriei civice. Dar asemenea bemoluri obligatorii puse muzicii pe care vrei să o cînţi te frustrează, de fapt. Ceea ce vrei să spui sau să strigi are forţă terapeutică doar dacă este o formulă cuprinzătoare, generală, doar dacă e o anatemă sub care cad toţi, fără excepţie. E de bun-simţ şi corect gnoseologic să evidenţiezi grupul la care te referi – dacă e regula, să pui lumină şi asupra excepţiilor, dacă e excepţie, să menţionezi regula. Dar asta nu ajută sufletului tău deloc. Îmi spun că, poate, ajută echilibrului precar al lumii. Dar preţul acestui echilibru este o greutate în plus în sufletul tău. 

● Visez că sar într-o piscină cu pereţi total transparenţi, la care se uită o grămadă de trecători. Un fel de acvariu, de fapt. Nu sînt singur în piscină, dimpotrivă, aş putea spune chiar că e destul de aglomerată. Stau la fund cît pot de mult. Apoi, cînd ies la suprafaţă, fac zgomot, ca şi cum aş fi o balenă. Dau din mîini şi din picioare, plutesc uşor, înot răsucindu-mă tot timpul, stropindu-i pe toţi din jur. O doamnă, vizibil agasată de comportamentul meu, părăseşte piscina şi preferă să treacă în jacuzzi. E limpede, o deranjez. Ceea ce mă surprinde cu totul în acest vis este că nu-mi pasă deloc, absolut deloc că îi deranjez pe cei din jur. Eu nu sînt aşa! – protestează ceva din mine. Mă simt jenat de vioiciunea dezinhibată pe care o am în cel din vis. Ceea ce Rimbaud a scris, într-o zi de luni, profesorului său, Izambard… 

● „Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu. Am primit o telegramă de la azil: Mama decedată. Înmormîntare mîine. Condoleanţe. Asta nu înseamnă nimic. Poate că a fost ieri… I-am cerut patronului meu două zile de concediu şi nu putea să mă refuze avînd o asemenea scuză. Dar nu părea încîntat. I-am spus: N-am nici o vină. Nu mi-a răspuns. Atunci, m-am gîndit că n-ar fi trebuit să-i spun asta. În fond, n-aveam de ce să mă scuz. Mai degrabă el ar fi trebuit să-mi prezinte condoleanţe. Dar mi le va prezenta fără îndoială poimîine cînd mă va vedea în doliu. Deocamdată e ca şi cum mama n-ar fi murit…“ Aşa începe Străinul lui Camus. Aşa începe înstrăinarea. Statistic, am vîrsta cea mai expusă pentru a trăi asta…